Confesiunile unui om bun (I)

Să pornim de la două posturi: unul al Tlon Society, în care cititm la punctul 15: „nu pretuim decat putin pe cei buni, animale de turma. stim ca si la cei mai rai mai scelerati mai duri dintre oameni se gaseste adesea ascunsa o picatura nepretuita din aurul bunatatii, care depaseste orice banala cumsecadenie a sufletelor bune ca laptele” şi unul – regret că nu mai stiu unde l-am citit – despre o femeie care şi-a părăsit soţul pentru că era prea bun.

În ambele cazuri, pare a deranja modul de manifestare al omului bun, lăptos, în percepţia lui Nietzsche, greţos sau cel puţin plictisitor, putem presupune, în cazul soţiei părăsitoare de om bun (vorba textului, „după ce-or dat ce-or avut/ i-or lăsat, i-or părăsât”). În ambele cazuri pare a repugna predictibilitatea omului tarat de incapacitatea de a nu fi bun, incapacitatea de a refuza, de a favoriza, imposibilitatea sictirului mântuitor.

Vitalismul nietzschean m-a cucerit şi vitalizat şi pe mine, într-o vreme. Am citit Aşa grăit-a Zarathustra, dar m-am lăsat furat de frumuseţe hiperboreană a  scriiturii şi să nu mă-ntrebaţi cu ce-am rămas după lectură (cu siguranţă se impune o  a doua). Am mai citit, apoi, fragmente din „Dincolo de bine şi de rău”… Vreau doar să spun că îl ştiu pe Nietzsche după ureche, dar, mi-aş da, totuşi, tupeistic, cu părerea. Mi se pare că a exacerba elanul vital, înseamnă a ignora, într-o viziune structurată vectorial, originea şi sensul (direcţia fiind de mult timp sabotată, cel puţin de către Lewis Caroll* şi de către Einstein, care, cu al lui univers sfeeric a transformat direcţia în, hm, cerculeţ) în detrimentul Modulului! Pare a nu conta de ce şi pentru ce, atâta timp cât módul este intens. Nu-mi place să despart legile artei de legile morale. Aici, în acest interval îngust, cel dintre legile moralei şi cele ale artei, sper să-mi plasez eu Confesiunile unui om bun, atunci când le voi începe. 🙂