Beausergent's Blog

– blog de semne şi minuni –

Un om linistit

Un om linistit

Stând cu mâinile întinse în afara patului, Plume se mira ca nu atinge peretele. «Ca sa vezi, se gândi el, l-au mâncat furnicile…» si adormi la loc.

Putin dupa aceea, nevasta-sa îl însfaca si-l scutura : «Ia uite-te, lenesule ! îi spuse ea. În vreme ce tu îti vedeai de dormit, ne-a furat unu’ casa.» Într-adevar, de jur-împrejur, se întindea, limpede, cerul. «Eh, daca asta e, asta e» se gândi el.

Putin dupa aceea, se auzi un zgomot. Era un tren care venea spre ei în goana mare. «Dupa aerul grabit pe care-l are, se gândi el, o sa ajunga sigur înaintea noastra» si adormi la loc.

Pe urma, îl trezi frigul. Era plin de sânge. Câteva bucati din nevasta-sa zaceau pe-alaturi. «Odata cu sângele, se gândi el, întotdeauna ies la iveala multe neplaceri ; as fi fost foarte fericit, daca trenul asta ar fi putut sa nu treaca pe-aici. Dar, de-acum, fiindc-a trecut…» si adormi la loc.

– Sa vedem, spunea judecatorul, cum explicati faptul ca nevasta dumneavoastra s-a ranit asa de tare încât a fost gasita ciopârtita în opt bucati, fara ca dumneavoastra, care erati lânga ea, sa fi putut face macar un gest pentru a împiedica acest lucru, ba chiar fara sa bagati de seama. Iata care este dilema. În asta sta toata chestiunea.

– În aceasta problema, nu pot sa-l ajut, se gândi Plume si adormi la loc.

– Executia va avea loc mâine. Acuzat, ai ceva de adaugat ?

– Iertati-ma, dar n-am urmarit chestiunea, spuse el. Si adormi la loc.

Henri Michaux

traduction © Linda Maria Baros


Februarie 11, 2010 Posted by | Confesiunile unui om bun, Literatură, Plume | 27 comentarii

Le bourreau

Călăul

După slăbiciunea braţului meu, n-aş fi putut niciodată să fiu călău. Nici un gît n-aş fi reuşit să tai cum trebuie, în nici un fel. În mîinile mele, arma s-ar fi împiedicat nu doar în nobilul obstacol al osului, ci şi în muşchii din regiunea gîtului, la acei bărbaţi obişnuiţi cu efortul, cu rezistenţa.

Şi totuşi, într-o bună zi, se prezentă la moarte un condamnat cu un gît într-atît de alb, într-atît de subţire, încît fu revăzută candidatura mea la postul de călău; condamnatul fu adus în faţa uşii mele şi oferit spre tăiere.

Cum avea un gît lung şi delicat, ar fi putut fi retezat ca o felie.
Mi-am dat seama imediat, era într-adevăr tentant. Cu toate acestea, am refuzat în mod politicos, mulţumind, în acelaşi timp, din toată inima.

Aproape imediat apoi, am regretat; dar era prea tîrziu, călăul de serviciu îi tăia deja capul. I l-a tăiat cît se poate de banal, ca pe orice alt cap, după obişnuiţa pe care o avea tăind capete, fără vreun interes oarecare, fără măcar să vadă diferenţa.

Atunci mi-a părut rău, mi-a fost ciudă şi mi-am reproşat că am refuzat în grabă, nervos şi aproape fără să-mi dau seama.

_____________

Henri Michaux, « Le bourreau », extras din Entre centre et absence, în volumul Plume, Paris, Éditions Gallimard, NRF, 1963, p. 31-32.

Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc.

Februarie 5, 2010 Posted by | Confesiunile unui om bun, Literatură | 14 comentarii

Între prieteni

Între prieteni

Tăcerea noastră-a tuturor e bună,
Dar şi mai bun e râsul împreună.
Să stăm sub pânza de mătasă-a bolţii
Pe iarbă, sub a fagilor cunună,
Să ne-arătăm prieteneşte colţii.
Dacă fac bine, să păstrăm tăcere,
Dacă fac rău să râdem cu plăcere
Şi, orice-ar fi, mereu să ne îmbie
Numai prilej de haz şi bucurie,
Şi râs şi faptă fără-ntârziere
Până ce-n groapă vom afla tăcere.
Lăsaţi, prieteni, ce va fi – să fie.
Amin! Să zicem, şi La revedere!

Poezie a lui Nietzsche, tradusă de Ştefan Augustin Doinaş.

Ianuarie 28, 2010 Posted by | Confesiunile unui om bun, Literatură, Nietzsche | 10 comentarii

Confesiunile unui om bun (I)

Să pornim de la două posturi: unul al Tlon Society, în care cititm la punctul 15: „nu pretuim decat putin pe cei buni, animale de turma. stim ca si la cei mai rai mai scelerati mai duri dintre oameni se gaseste adesea ascunsa o picatura nepretuita din aurul bunatatii, care depaseste orice banala cumsecadenie a sufletelor bune ca laptele” şi unul – regret că nu mai stiu unde l-am citit – despre o femeie care şi-a părăsit soţul pentru că era prea bun.

În ambele cazuri, pare a deranja modul de manifestare al omului bun, lăptos, în percepţia lui Nietzsche, greţos sau cel puţin plictisitor, putem presupune, în cazul soţiei părăsitoare de om bun (vorba textului, „după ce-or dat ce-or avut/ i-or lăsat, i-or părăsât”). În ambele cazuri pare a repugna predictibilitatea omului tarat de incapacitatea de a nu fi bun, incapacitatea de a refuza, de a favoriza, imposibilitatea sictirului mântuitor.

Vitalismul nietzschean m-a cucerit şi vitalizat şi pe mine, într-o vreme. Am citit Aşa grăit-a Zarathustra, dar m-am lăsat furat de frumuseţe hiperboreană a  scriiturii şi să nu mă-ntrebaţi cu ce-am rămas după lectură (cu siguranţă se impune o  a doua). Am mai citit, apoi, fragmente din „Dincolo de bine şi de rău”… Vreau doar să spun că îl ştiu pe Nietzsche după ureche, dar, mi-aş da, totuşi, tupeistic, cu părerea. Mi se pare că a exacerba elanul vital, înseamnă a ignora, într-o viziune structurată vectorial, originea şi sensul (direcţia fiind de mult timp sabotată, cel puţin de către Lewis Caroll* şi de către Einstein, care, cu al lui univers sfeeric a transformat direcţia în, hm, cerculeţ) în detrimentul Modulului! Pare a nu conta de ce şi pentru ce, atâta timp cât módul este intens. Nu-mi place să despart legile artei de legile morale. Aici, în acest interval îngust, cel dintre legile moralei şi cele ale artei, sper să-mi plasez eu Confesiunile unui om bun, atunci când le voi începe. 🙂

Ianuarie 22, 2010 Posted by | Confesiunile unui om bun, Despre mine | 27 comentarii