O gămălie de lumină

„… cunoaştem, desigur, cu toţii explozia aceea orbitoare provocată de simplul fapt că o păpuşică e ridicată de pe podeaua unei case abandonate cu îngrijire: soldatul care-o face n-aude nimic; pentru el, asta e doar expansiunea mută şi nelimitată a ceea ce în timpul vieţii sale a fost o gămălie de lumină în centrul întunecat al fiinţei.” (Nabokov, La Alep, odată… , 1943, trad. )

…and of course we all know of that blinding blast which is caused by merely picking up a small doll from the floor of a carefully abandoned house: the soldier involved hears nothing; for him it is but an ecstatic soundless and boundless expansion of what had been during his life a pinpoint of light in the dark center of his being.

Atât. O gămălie de lumină.
Uneori resimt ca pe o vină faptul că am lăcomit la mai mult.
Raniţa-n spate, sergent!

Sau, cum ar spune cineva: „Ţine-ţi mintea ta în iad şi nu deznădăjdui.”

Publicitate

facerea de bine

„Atunci am simţit delicateţea lumii, adânca bunătate a tot ceea ce mă înconjoară, subtila legătură dintre mine şi tot ceea ce există, şi am înţeles că bucuria pe care eu o căutam în tine nu se ascunde numai în tine, ci respiră pretutindeni în jurul meu, în zgomotele care trec în zbor pe stradă, în poalele unei fuste sumese caraghios, în vuietul metalic şi duios al vântului, în norii de toamnă umflaţi de ploaie. Am înţeles că lumea nu înseamnă nicidecum o luptă, un şir de întâmplări lacome, ci licărul unei bucurii, emoţia unei fapte bune, un dar pe care nu-l preţuim.

Şi în clipa aceea, în sfârşit, ai venit, mai bine zis nu tu, ci o pereche de nemţi – el în impermeabil, cu picioarele în ciorapi lungi ca nişte sticle verzi, ea slabă, înaltă, în palton de leopard. S-au apropiat de tarabă, bărbatul a început să aleagă, şi bătrânica aceea pământie, înroşindu-se, dându-şi toată silinţa, se uita ba în ochii lui, ba la ilustrate, agitându-se, mişcând cu încordare din sprâncene, cum face câte-un vizitiu bătrân care-şi mână din tot trupul mârţoaga. Dar neamţul n-a reuşit să aleagă, fiindcă soţia lui a ridicat din umăr, l-a tras de mânecă, şi […].

Şi au plecat amândoi mai departe fără să cumpere nimic, iar bătrânica doar a zâmbit, a pus ilustratele la loc şi s-a cufundat din nou în cartea ei roşie. N-aveam de ce să mai aştept. Am plecat de-acolo pe străzile cuprinse de înserare, privind în faţă trecătorii, prinzând zâm­bete, nimicuri uimitoare – uite cum saltă cosita unei fetite care aruncă o minge mică într-un zid, uite ce tristeţe dumnezeiască se reflectă în ovalul liliachiu al ochiului unui cal; am prins şi am adunat toate astea, şi picăturile mari şi piezişe ale ploii se înteţeau, şi mi-au venit în minte intimitatea rece a atelierului meu, muşchii, frunţile şi şuviţele de păr modelate de mine, şi am simţit în degete uşoara furnicătură a unei idei care începea să ia fiinţă.”

text integral (tot şase pagini) aici: Facere de bine (povestioară de Nabokov, 1924, trad.Adriana Luciu)

prezentul perfect al paseistului (III)

Tramvaiul cu cai a dispărut, o să dispară şi tramvaiul (electric – n.m.), şi vreun scriitor berlinez mai excentric, în anii ’20 ai secolului XXI, dorind să descrie vremea noastră, va căuta la muzeul de istorie a tehnicii un vagon de tramvai vechi de o sută de ani, galben, grosolan, cu scaunele încovoiate bătrâneşte, şi la muzeul de istorie a vestimentaţiei va da de o uniformă de taxator neagră, cu nasturi strălucitori – şi venind acasă, va alcătui o descriere a fostelor străzi berlineze. Atunci totul va fi preţios şi plin de semnificaţie, fiecare lucru mărunt: şi punga taxatorului, şi reclama de deasupra ferestrei, şi hurducăiala neobişnuită a tramvaiului, pe care strănepoţii noştri, poate, şi-o vor imagina – totul va fî înnobilat şi justificat prin vechime.

Cred că în asta şi constă sensul creaţiei scriitoriceşti: să înfăţişeze lucrurile simple aşa cum se vor reflecta ele în oglinzile tandre ale timpurilor viitoare, să afle în ele delicateţea aceea înmiresmată pe care o vor simţi abia urmaşii noştri în zilele acelea îndepărtate când orice nimic din viaţa noastră de zi cu zi va deveni prin el însuşi minunat şi sărbătoresc, în zilele acelea când omul care se va fi îmbrăcat cu cel mai simplu sacouaş de astăzi va fi gata costumat pentru un bal mascat cu pretenţii.

(Nabokov, Ghid prin Berlin, 1925, trad. Adriana Luciu)

Ar fi păcat să nu citiţi toată povestirea (doar şase pagini, care se pot citi şi cu întreruperi, pentru că e-mpărţită în cinci capitole 🙂 !) Ghid prin Berlin impregnată toată de „delicateţea aceea înmiresmată” a prezenţei trecutului care va fi.

prezentul perfect al paseistului (II)

Katia şi cu mine voiam şi noi să ne amintim, dar cum n-aveam ce, simulam depărtarea şi ne împingeam într-acolo prezentul fericit. Prefăceam tot ce vedeam în monumente închinate trecutului nostru încă inexistent, privind poteca, luna şi sălciile, vechiul ponton mocirlos de pe iaz şi luna aceea de deasupra acoperişului văcarului cu ochii cu care ne-am uita acum, perfect conştienţi că pierderile sunt irecuperabile. Presupun chiar că un vag instinct ne făcuse să ne pregătim dinainte pentru câte ceva, obişnuindu-ne să memorăm şi exersându-ne dorul după trecut, pentru ca pe urmă, când aveam să deţinem într-adevăr acest trecut, să ştim cum să ne purtăm cu el şi să nu pierim sub povara lui.

(Nabokov, Acul amiralităţii, 1933, trad. Adriana Luciu)

prezentul perfect al paseistului

Mă gândeam eu că-l văd pentru ultima oară? Fireşte că mă gândeam. Chiar aşa m-am şi gândit: iată, te văd pentru ultima oară, căci aşa mă gândesc eu tot timpul, despre toate şi despre toţi. Viaţa mea este o continuă despărţire de obiecte şi de oameni, care de multe ori nu dau nici o atenţie salutului meu subit, smintit, amar.

(Nabokov, În memoria lui L.I.Şigaev, 1930, trad. Adriana Luciu)

scanare cu deturnare

„Una dintre acele surprize ficţionale care deturnează aşteptările oricărui cititor”, specialitate nabokoviană după cuvintele Simonei Şora. Într-unul din numerele-de-secolul20-pe-care-le-am-dat-împrumut-şi-nu-le-am-mai-primit-înapoi erau mai multe povestiri de Nabokov. N-am rezistat şi i-am citit-o unui prieten pe aceasta: Riga. A urmărit, emoţionat, intriga, suferind pentru personajul principal, în care, poate, se regăsea. Când am ajuns, în final, la „surpriza ficţională care deturnează aşteptările oricărui cititor” a fost indignat! S-a supărat. Nu ştiu, pe mine, pe autor, habar n-am, dar aşa ceva nu mi se mai întâmplase şi nici nu mi s-a mai întâmplat de atunci (cred).

Poate o s-o păţesc iarăşi, cu voi. Eu atâta vă rog, dacă, la terminarea lecturii, vă vine să vă daţi cu monitoru’n cap: nu vă supăraţi pe mine, supăraţi-vă pe Nabokov! (Am dat o grămadă de bani pe cărţoiu’ ăsta şi a trebuit să-l tot răsfoiesc până să găsesc povestirea – tiltul ei nu îmi mai spunea nimic.)