Îmi amintesc că aţipisem…

Din ciclul „Reluatio in integrum” Beusergent’s blog prezintă:

Orizontul de aşteptare nu este, întotdeauna, orizontul optim de receptare a unei opere de artă. E bine să nu ştii dinainte cine, ce şi cum… sau să încerci să uiţi pentru ca să nu te prezinţi la… întâlnire cu preconcepţii… Mai târziu, dacă e nevoie, poţi să adânceşti în lumina metainformaţiei, etc. , dar haideţi să…

Era prin anii ‘90 sau ’91, îmi amintesc că aţipisem… şi când m-am trezit filmul începuse, la televizor. Am vrut să mă extrag din fotoliu, să merg la culcare, dar nu m-am dovedit în stare. Am rămas, deci, şi … unde să mă uit? La televizor. Culori pline, ceva western, dar nu clasic, ceva mai recent…ah, uite-o pe… ce tânără, ce seamănă cu vară-mea… şi mai stau… când îl aud pe Anthony Perkins că spune „… am mai trăit câţiva ani, de la întâlnirea cu…” (cinemavictoria, dacă ai ghicit, nu spune!) mi-am zis, hopa!, avem ceva aici… şi am urmărit mai atent. Ce a urmat a fost un deliciu. Nu-mi venea să cred. Exact amestecul de umor, paradox, poezie, punere în abis pe gustul meu. Când, pe la mijlocul filmului, am realizat ai cărui actor (actor mare, mare-mare) sunt ochii de pe faţa ascunsă de barba aceea neîngrijită, nu mă mai surprindea nimic. Am revăzut filmul, după câţiva ani, pe procinema. Culori şterse, traducerea … ceva între revoltător şi genial de proastă (într-un saloon, când cineva zice „Beer” şi i se aduc două halbe cu bere, tu să crezi că „Beer” e numele barmanului, trebuie să fii atins, dacă nu de aripa, cel puţin de copita lui Pegas. ape vor seca în albie, ş.c.l. până când din acest neam se va mai ridica un astfel de luceafăr al traducerii!). Filmul, da, a luat oscarul, dar numai pentru melodie originală… Nu pot să cred că aţi ajuns până aici cu cititul, hai că nu vă mai ţin, „ex movies meis”, faceţi click aici. „FOR TEXAS AND MISS LILLY!!!” (first published in 5 sept 2009)

Publicitate

Părinţi şi copii

Eram în liceu şi aşteptam cu înfrigurare, în fiecare luni seara, un minifoileton rusesc „Părinţi şi copii„, după romanul lui Turgheniev.  Distribuţie inspirată, ritm perfect, Schubert pe sound track, dialogurile savuroase, personajele puţine şi bine individualizate… un regal (poate nu în sine, dar eu aşa l-am simţit) şi, bineînţeles, îmi propusesem să citesc, odată şi-odată,  şi cartea. Acum, că am făcut-o, apreciez şi mai mult filmul: faptul că a reuşit să extragă parfumul, să rafineze partea aceea grea, dramatică, pasională cu care se simt obligaţi povestitorii ruşi  să ne impresioneze (sau poate n-ar fi trebuit să citesc cartea în perioada aceasta, când răceala & other stuff  îmi tot dau dureri de cap?). Nu vreau să contrariez pe nimeni. Îmi plac şi mie povestitorii ruşi: Gogol, Tolstoi, Cehov, dar atunci când sunt lăsat să observ, să ghicesc, nu când sunt luat de ceafă şi obligat să sufăr concomitent cu personajele lor. Să fie liniştiţi. Sufăr, nicio problemă, dar puţină defazare nu strică uneori!

Les Enfants du Paradis

O punere în abis cu Jean-Louis Barrault în Les Enfants du Paradis

aici aveţi tot filmul, remasterizat, HQ. Să nu ziceţi că nu v-am spus.

my heart is full

Nebuni în junglă

articol publicat de Andrei GORZO in Dilema

Billy Wilder – omul care ne-a lăsat, printre alte plăceri ale vieţii, Unora le place jazzul – spunea că „filmele ar trebui să fie ca nişte parcuri de distracţii”. Pentru Werner Herzog – omul care ne-a lăsat, printre alte cicatrici, Aguirre, biciul lui Dumnezeu şi Fitzcarraldo – numai de distracţie nu poate fi vorba; e vorba despre oameni nebuni care se afundă în junglă, ca să facă filme despre alţi oameni nebuni, care s-au afundat în junglă. Wilder – un realist – descria rolul regizorului ca pe o combinaţie între „un poliţist, o moaşă, un psihanalist, un lingău şi un ticălos”. Pentru Herzog – un vizionar – regia e mai curând o combinaţie de pact faustic, osîndă ispăşită într-una dintre bolgiile mai nasoale şi călătorie iniţiatică – preţul vizelor variind între un deget smuls şi un picior tăiat. (Costurile pot oricînd să crească. Degetele şi picioarele pot să aparţină oricărui membru al echipei de filmare, iar pierderea lor înseamnă, din punctul de vedere al lui Herzog, un „incident”. Tot de un incident e vorba şi atunci cînd un elicopter se prăbuşeşte în timpul filmării şi cei dinăuntru reuşesc să scape – „unii dintre ei cu răni grave, fireşte”. Fireşte.) Billy Wilder a mai spus că, pentru el, fericirea este munca alături de actorul Jack Lemmon. Cît despre Herzog, bănuiesc că se simţea foarte aproape de fericire atunci cînd pornea la drum de noapte, hotărît să dea foc locuinţei lui Klaus Kinski – cu actorul înăuntru. Cei doi au făcut împreună cinci filme.

Toată povestea se află în documentarul Cel mai drag duşman al meu: Klaus Kinski (1999), care a inaugurat medalionul Herzog de pe TVR Cultural. Ce bucurie, după toate making of-urile acelea în care artiştii sînt veşnic ocupaţi să ofere banalităţi încă şi mai amabile decît cele pe care le primesc – ce bucurie, să afli părerile lui Kinski despre „brutalitatea, insensibilitatea, grandomania, lipsa de talent a lui Herzog”! Sau să-l auzi pe Herzog povestind cum l-a ameninţat cu moartea pe Kinski, dacă nu cooperează: „M-am îndreptat foarte calm spre el. Nu eram înarmat.” O imprudenţă. Kinski era – adesea. Kinski era, de asemenea, nebun.

Îmi amintesc de prima oară cînd l-am văzut pe ecran. Eram mic, auzisem că Doctor Jivago e un film mare şi tocmai realizasem că trei ore de măreţie de genul acesta or să mă adoarmă, cînd deodată a apărut el – fruntea proeminentă ca a creaturii lui Frankenstein, privirea în care orice ucigaş în serie ar recunoaşte un suflet pereche -, în rolul nihilistului care spune: „Sînt singurul om liber din acest tren.” N-am mai reuşit să adorm, nici măcar cu ajutorul lui Omar Sharif. Unele vedete parcă fac dragoste cu camera de filmare. Kinski o viola de-a dreptul, speriind-o în asemenea hal încît biata de ea nici nu mai îndrăznea să se uite la alţi actori. Era convins că în el se află spiritul lui Iisus, al lui François Villon şi al prinţului Mîşkin. Cu spirite mai mici nu avea treabă şi un lucru e sigur: duhul lui Cary Grant nu l-a vizitat niciodată. Probabil că nu se putea spăla pe dinţi fără să investească fiecare gest cu intensitatea punctului culminant din Macbeth. La ce i-a folosit, ca actor de cinema, această intensitate? La mai nimic, pînă n-a apărut Herzog. În primul lor film, Aguirre, cei doi au ajuns mai aproape de „inima întunericului” – aşa cum a înţeles-o Joseph Conrad – decît artiştii (Coppola, Nicolas Roeg) care au abordat-o direct.

Documentarul lui Herzog despre Kinski e extraordinar ca poveste de dragoste. E adevărat că îndrăgostiţii nu se confruntă prea des cu dileme atît de interesante ca a lui Herzog, atunci cînd indienii Machiguengas s-au oferit să-l scape definitiv de persoana iubită, iar el a şovăit, înainte de a lua decizia nobilă (şi prompt regretată) de a-l cruţa pe „nebunul urlător”.

Dar filmul nu ne lasă nici o îndoială: cei doi erau făcuţi unul pentru celălalt. (Tot indienii au intuit faptul că „nebunul urlător” era mic copil pe lîngă celălalt nebun.) Nimeni nu se putea băga între ei. Rolul principal din Fitzcarraldo îi fusese oferit iniţial lui Jason Robards, cu Mick Jagger pe post de vioara a doua, şi e evident, din materialul filmat, că Robards şi Jagger nu aveau ce să caute acolo;

aduceau cu ei lumea de-afară, aerul pe care îl respirăm şi noi, plin de microbii normalităţii (nu credeam că voi folosi vreodată acest cuvînt în legătură cu Mick Jagger), periculoşi pentru obsesiile pe care Herzog şi Kinski ştiau să le crească şi să le îngrijească împreună, ca doi părinţi model. Cînd Herzog spune că, la ultima lor colaborare, Kinski era obosit (poate şi fiindcă îşi repetase prea des că el e Paganini) şi nu mai dădea camerei de filmare ce era mai nebun în el, o spune cu tristeţea cu care recunoaştem sleirea unei mari pasiuni.

***

Îl aveţi în întregime aici. e dublat in engleza, cel putin dupa generic. daca aveti rabdare… merită.

How calmly does the olive branch…

A fost odată… un film, al cărui personaj principal era un poem:

How calmly does the olive branch
Observe the sky begin to blanch
Without a cry, without a prayer
With no betrayal of despair

…

And still the ripe fruit and the branch
Observe the sky begin to blanch
Without a cry, without a prayer
With no betrayal of despair

Oh courage! Could you not as well
Select a second place to dwell
Not only in that golden tree
But in the frightened heart of me

ex movies meis: click aici. 5:38

… ba a mai fost unul… dar aici geniul actorului se va confunda pentru totdeauna cu filmul…

So often, are you as a blazing torch with flames
of burning rags falling about you flaming,
you know not if flames bring freedom or death.
Consuming all that you must cherish
if ashes only will be left, and want Chaos and tempest
Or will the ashes hold the glory of a starlike diamond
The Morning Star of everlasting triumph.

ex movies meis: click aici.

Deserve’s got nothing to do with it…

acesta e singurul film la care am ghicit scenaristul. văzusem „erou din întâmplare” unde eroul era un neisprăvit, iar neisprăvitul, erou. de fapt circumstanţele, plus un „ceva” din interiorul fiecăruia determinaseră situarea la un moment dat a fiecăruia într-o anumită categorie. altfel decât în „minima moralia” lui andrei pleşu unde subiectul „optează”, la un moment dat, pentru o virtute sau alta, în funcţie de circumstanţe, aici circumstanţele aproape împing subiectul să acţioneze, la un moment dat, împotriva propriei sale alcătuiri interioare. şi de aici o relativizare a „postúrilor” individuale. în filmul despre care vorbesc apare aceeaşi relativizare între drept şi nedrept. cel nedrept îl pedepseşte pe cel drept în numele unei dreptăţi de altă… instanţă. aici relativitatea instanţei determină relativizarea „postúrii”. şi aşa am recunoscut „mâna” scenaristului…

vă mai aminţi?
– I don’t deserve this.
– Deserve’s got nothing to do with it…

Chiar dacă, până atunci, nu-l luasem niciodată în serios pe autorul filmului … m-a impresionat şi prin regia deosebit de convingătoare. şi pe gustul meu… evident.
ex movies meis, clic aici.

ex movies meis – ballando, ballando