Meteosensibilitate

Ploaia de azi mi-a reactivat fisura din talpa pantofului drept.

Serviciul ca voinţă şi reprezentare

Trebuie să fac un efort de voinţă ca să-mi reprezint ce am de făcut.

Noaptea Zilei Muzeelor

Nu mă duc noaptea, gratis, la muzeu până când nu o voi putea face ziua, pe bani. Să vă povestesc

Cu vreo doi ani în urmă, juniorul mic și-a descoperit vocația picturii și m-a rugat să-l însoțesc într-o vizită la galeria de artă a muzeului județean din Arad, într-o vineri, pe la două jumătate.

Ce să zic! Şoc, groază şi revoltă am stârnit în doamna peste care am dat acolo. „Am vrea să vizităm galeria de artă.”. „Pe toaaaatăă?!?!!!!”

Realizând instantaneu că am făcut o mare greșeală – nu te duci aşa fără să anunţi, nu-ştiu-ce – am bătut repede în retragere :

„Nuuuuu!!!! Nu.” (cum ne-am putea permite un asemenea afront?). „Doar expoziţia nu-mai-ştiu-care”, al cărei afiş îl văzusem expus la poartă.

Ne-am trezit apoi conduşi pe nişte culoare reci şi înfricoşătoare, în timp ce regretam cumplit ipostaza jenantă în care mă pusesem, fără minte. Să mai asculţi de copii!

La un moment dat, a deschis o uşă şi am dat peste un domn care, la bustul gol, pe mijlocul culoarului se spăla pe dinţi. Clar picasem într-un moment nepotrivit.

Am ajuns, în cele din urmă, şi în îndepărtata sală cu expoziţia. Excentrici vizitatori picaţi din lună, am savurat în tăcere măiastra expresivitate a lucrărilor expuse, reculegându-ne în intimitatea noastră familială, întru-cât doamna ne lăsase singuri.

Când ne-am făcut curaj să ieşim din sală şi să dăm ochii cu cerberul nostru, ne-am trezit intraţi pe mâinile unei colege mai binevoitoare a acesteia (acestuia?), atrasă probabil de vestea de neînchipuit a unor vizitatori, vrând probabil să se convingă cu proprii ei ochi de realitatea prezenţei noastre.

Amabilă, aceasta ne-a mai deschis o sală, cu o altă expoziţie, de care nu ştiam. Mă rog.

Am scăpat în cele din urmă din clădire şi nu am mai vorbit niciodată despre experienţa trăită acolo.

La o pisică

Când eram copil, eram înconjurat doar de arhetipuri, chestii cu care mă întâlneam pentru prima oară.

Când începi să te gândeşti la… plecare (un ardelean nu lasă nimic pe ultima clipă), tot aşa, pentru că poate le vezi pentru ultima oară.

Pe Strada Horia

Strada Horia e orientată spre est-sud-est, dar în unele dimineţi de august răsăritul o inundă de lumină.

Tocmai ieșisem din patiserie și țineam în mână croissant-ul, ridicat la nivelul potrivit oficierii actului sacrificial căruia îi fusese consacrat, când am constatat că razele soarelui s-au încrucișat şi s-au concentrat în vârful lui, captate în transparența foetajă a acestuia.

Pentru a ajunge acolo, în triunghiul superior al croissant-ului, razele soarelui porniseră de la orizontul înverzit de vegetaţia riverană a Mureşului, străbătuseră culoarul optic mărginit de Palatul Culturii, Palatul Administrativ, Palatul Finanţelor, inundaseră Piaţa Sfatului şi îşi reveniseră la o structură fasciculară pe Horia, structură flancată de Palatul Neumann şi de sediul fostei bănci Victoria, oprindu-se în final pe retina mea, în imagine micşorată, răsturnată şi interiorizată.

Pentru a nu rata sinestezia momentului, am muşcat repede colţul în-sorit al croissant-ului, profană cuminecătură urbană, impărtăşindu-mă de realitatea istorică a acestei comunităţi, de spiritualitatea ei revelată în înţelepciunea senină a geometriei sale arhitectonice, care, ajunsă în corpul meu de funcţionar public mergând la serviciu, urma să-şi transfere transparenţa şi înţelepciunea, în toată structura bazelor de date comunitare, tabele, atribute şi relaţii, imagine multidimensională a chipului ei de acum.