Georges Brassens

Gabriel Garcia Marquez despre GEORGES BRASSENS

aici e blogul meu Georges Brassens

(în Notas de prensa, 11.11.1981) tradus în franceză de către Ph Billé.
în Lettre documentaire 346. Talence, martie 2001.

Cu câţiva ani în urmă, în cursul unei discuţii literare, cineva întreba care este cel mai bun poet francez al prezentului şi am răspuns fără ezitare Georges Brassens. Numele lui nu era cunoscut de către toţi cei prezenţi, unii fiind prea bătrâni, alţii prea tineri, iar unii care îl luau drept simplu autor de discuri şi nu de cărţi, considerau că spuneam acel lucru doar pentru a şoca. Doar colegii mei de generaţie, cei care au trăit şi suferit la Paris în anii ingraţi ai războiului din Algeria, ştiau că nu doar că nu glumesc, dar chiar am dreptate.

Pentru aceştia, mai mult decât pentru oricine altcineva, Georges Brassens a murit săptămâna trecută la şaizeci de ani, lângă schimbătoarea mare a Sète-ului pe care îl iubea atât, Sète unde avea o casă plină de flori şi de pisici care se plimbau fără probleme între viaţa reală şi cântecele sale. Dar n-a murit la el acasă: legendara sa discreţie l-a determinat să moară la un prieten, pentru ca nimeni să nu ştie. Şi vestea cea tristă nu s-a aflat decât 72 de ore mai târziu, printr-un apel anonim, pe când un cerc restrâns de rude apropiate şi de prieteni intimi îl îngropaseră deja în cimitirul local. Nu s-ar fi putut altfel: pentru un astfel de om, moartea era actul cel mai personal, cel mai secret al vieţii private.

Întotdeauna a fost aşa. S-a născut în 1921, în sărmana casă a unui zidar care îşi dorea ca fiii săi să urmeze aceeaşi meserie. Ca toţi copiii iubitori de viaţă, micul Georges a detestat şcoala în măsura în care aceasta se asemăna unei cazărmi. O învăţătoare disperată a sfârşit prin a-l dezgusta : l-a închis cu cheia într-un dulap pentru mai multe ore şi, când a ieşit, germenii anarhiei arau deja semănaţi definitiv în inima lui. Ura sa faţă de autoritate şi faţă de orice normă prestabilită a nutrit cele mai frumoase cântece ale sale. Singurele lumini pe care le-a avut în aceste tenebre au fost independenţa personală şi iubirea. A cântat odată: „Să mori pentru idei, dar de moarte lentă”. Partidul Comunist a făcut mare tămbălău în numele tuturor compatrioţilor care au murit de moarte rapidă în rezistenţă.

De fapt, Georges Brassens era totalmente lipsit de instinct gregar. A dus o viaţă atât de discretă, încât tot ceea ce îl priveşte e învăluit în legendă şi uneori chiar te întrebi dacă a existat cu adevărat. Dar în epoca sa de maximă splendoare, spre mijlocul anilor cincizeci, era un om invizibil. Nimeni nu ştie cum a reuşit René Clair să-l convingă să joace într-un film, jucând foarte prost, jenat de postura de vedetă; în schimb, a venit atunci cu un set de cântece originale, care au răscolit mult timp inimile .

Forţa lirică

Nu l-am văzut personal decât o singură dată, cu ocazia primului său spectacol la Olympia şi este una dintre amintirile mele (iremediabile). A ieşit dintre voalurile cortinei ca şi cum nu ar fi fost vedeta serii ci un maşinist rătăcit, cu enormele sale mustăţi de turc, părul zbârlit şi cu nişte încălţări lamentabile, ca şi acelea pe care şi le-ar fi pus tatăl său când mergea să pună cărămizi. Era un urs tandru, cu cei mai trişti ochi pe care i-am văzut vreodată şi un instinct poetic (implacabil). „Singurele lucruri care nu-mi plac sunt cuvintele urâte pe care le foloseşte”, spunea mama sa. Era capabil să spună orice, să spună totul şi mai ales ce nu era permis, dar o spunea cu o forţă lirică ce antrena totul dincolo de bine şi de rău. În timpul acelei seri de neuitat de la Olympia, a cântat ca niciodată, torturat de teama sa de public congenitală şi ne era imposibil să ne dăm seama dacă plângeam datorită frumuseţii cântecelor sale sau din cauza milei pe care ne-o inspira singurătatea acestui om făcut pentru o altă lume şi pentru un alt timp. Era ca şi cum l-ai fi ascultat pe François Villon în persoană sau pe un Rabelais pierdut şi feroce. Nu am mai avut altă ocazie de a-l întâlni şi chiar şi prietenii cei mai apropiaţi l-au pierdut din vedere. Puţin înainte de moartea sa, cineva l-a întrebat ce a făcut în zilele lui mai 68 şi el a răspuns : „Am avut o colică renală.” Răspunsul a fost interpretat drept încă o ireverenţă, după atâtea altele. Dar acum se ştie că a fost adevărat. Fără ca nimeni să o ştie, începuse să moară în tăcere, cu douăzeci de ani mai înainte.

În 1955, când nu se putea trăi fără cântecele lui Brassens, Parisul era diferit. După-amiezele, grădinile publice se umpleau de bătrâni solitari, cei mai bătrâni din lume; dar perechile de îndrăgostiţi domneau asupra oraşului. Se sărutau peste tot, la modul interminabil, în cafenele şi în metrou, în cinema şi în plină stradă, oprind circulaţia pentru a se putea săruta în continuare, ca şi cum ar fi avut conştiinţa faptului că viaţa nu este suficient de lungă pentru a-şi putea consuma întreaga iubire. Existenţialismul se stingea, îngropat în catacombele turistice din Saint-Germain-des-Prés, pentru a nu lăsa în urma lui decât ce era mai bun în el: irepresibila dorinţă de viaţă. Într-o seară ieşind dintr-un cinematograf, am fost oprit pe stradă de către poliţie care m-au scuipat în faţă şi m-au urcat în lovituri într-o furgonetă blindată. Era plină de algerieni taciturni, care l-a rândul lor au fost culeşi în bătăi şi insulte de prin bistrourile din cartier. La fel ca poliţiştii care ne-au arestat, credeau că eram algerian. Ne-am petrecut noaptea împreună, înghesuiţi ca sardelele într-o celulă a celui mai apropiat comisariat, în timp ce poliţişti, stând comozi în cămaşă , vorbeau despre copiii lor şi mâncau felii de pâine muiate în vin. Algerienii şi cu mine, pentru a le strica. plăcerea, n-am dormit toată noaptea cântând cântecele lui Brassens, contra exceselor şi imbecilităţii forţelor publice.

În vremea aceea, Georges Brassens îşi făcuse deja testamentul artistic, care este unul dintre cele mai frumoase poeme ale sale. L-am învăţat pe din afară fără să cunosc semnificaţia cuvintelor şi, timpul trecând iar eu reuşind să învăţ franceza, i-am descifrat puţin câte puţin sensurile şi frumuseţea, cu aceeaşi încântare cu care aş fi descoperit, una după alta, stelele universului. Acum, când au trecut douăzeci şi cinci de ani, nu se mai sărută nimeni pe străzile Parisului şi te întrebi cu (teamă) ce or fi devenind cei care se iubeau atât şi pe care acum nu-i mai vezi. Georges Brassens a murit şi cineva va fi trebuit să-i pună la poartă, cum cerea în testament, un anunţ simplu: „Închis pentru caz de înmormântare”.

Le Testament	Testamentul
	Traducere: Radu R. Şerban
Je serai triste comme un saule	Ca salcia de trist voi fi
Quand le Dieu qui partout me suit	Când Cel ce-n casă ori pădure
Me dira, la main sur l’épaule :	Mă priveghea, îmi va rosti:
„Va-t’en voir là-haut si j’y suis. „	„Fii bun şi caută-mă aiure”,
Alors, du ciel et de la terre	Atuncea, lumea, cu tot harul,
Il me faudra faire mon deuil…	Am s-o las baltă, încă viu;
Est-il encor debout le chêne	Oare mai şade drept stejarul
Ou le sapin de mon cercueil ?	Sau bradul ce-mi va fi sicriu?
S’il faut aller au cimetière,	Dar, calea gropii apucând
J’ prendrai le chemin le plus long,	O să lungesc cărarea… hăt!
J’ ferai la tombe buissonnière,	O să chiulesc de la mormânt
J’ quitterai la vie à reculons…	Plecând din viaţă de-a-ndărăt.
Tant pis si les croque-morts me grondent,	Ce dacă bombăne-un zevzec
Tant pis s’ils me croient fou à lier,	De cioclu că-s nebun, ce dacă?
Je veux partir pour l’autre monde	Spre lumea-ailaltă-aş vrea să plec
Par le chemin des écoliers.	Pe căi ce dintre vii nu pleacă.
Avant d’aller conter fleurette	Dar mai ‘nainte de-a vrăji
Aux belles âmes des damné’s,	Gingaşe duhuri păcătoase
Je rêv’ d’encore une amourette,	De-o fustă iar m-aş îngriji,
Je rêv’ d’encor’ m’enjuponner…	Iar aş da raita prin frumoase.
Encore un’ fois dire: „je t’aime”…	Aş spune iar iubitei: „Vreme-i
Encore un’ fois perdre le nord	De noi”, m-aş pierde iar de dor
En effeuillant le chrysanthème	Zmulgând petala crizantemei,
Qui’est la marguerite des morts.	Ce-i margareta morţilor.
Dieu veuill’ que ma veuve s’alarme	Dă, Doamne, ca a mea soţie
En enterrant son compagnon,	Să facă tărăboi la groapă
Et qu’ pour lui fair’ verser des larmes	Şi pentru lacrimi să nu fie
Il n’y ait pas besoin d’oignon…	Nevoie să se taie ceapă.
Qu’elle prenne en secondes noces	Apoi s-aleagă pe-ndelete
Un époux de mon acabit :	Un soţ – ca mine-n trup şi minte,
Il pourra profiter d’ mes bottes,	Ce-o să se bucure de ghete,
Et d’ mes pantoufle’ et d’ mes habits.	Şi de papuci, şi de veşminte,
Qu’il boiv’ mon vin, qu’il aim’ ma femme,	De vinul, de femeia mea,
Qu’il fum’ ma pipe et mon tabac,	De pipa mea şi de tutun
Mais que jamais – mort de mon âme!	Însă, orice s-ar întâmpla,
Jamais il ne fouette mes chats…	Să nu dea-n mâţe, atât-i spun!
Quoique je n’ai’ pas un atome,	N-am de vărsat nici un năduh,
Une ombre de méchanceté,	Nici umbră n-am de răutate
S’il fouett’ mes chats, y’a un fantôme	Da-n mâţe dacă dă, un duh
Qui viendra le persécuter.	Zilnic din fire îl va scoate.
Ici-gît une feuille morte,	Aicea zace-o frunză moartă,
Ici finit mon testament…	Aici diatei punct voi pune,
On a marqué dessus ma porte :	Şi văd că mi-au şi scris pe poartă:
„Fermé pour caus’ d’enterrement. „	„Închis, fiind îngropăciune”.
J’ai quitté la vi’ sans rancune,	Plec fără pizmuiri iar moartea
J’aurai plus jamais mal aux dents :	Şi de dureri de dinţi mă scapă,
Me v’là dans la fosse commune,	Groapa comună mi-este partea,
La fosse commune du temps.	A timpului comună groapă.

Publicitate