Eu, idol şi serv – Klaus KInski – textul integral

Am vrut să OCR-izez şi să postez, în serial, câteva capitole din cartea lui Klaus Kinski. Am renunţat. Postez mai jos, în PDF, tot textul (de fapt un fragment din carte.).
Pentru cine nu a citit încă, se citeşte mai întâi Nebuni în junglă.
Eu, idol şi serv – Klaus Kinski – textul integral

Toate posturile Klaus Kinski

Publicitate

Klaus Kinski – Eu, idol şi serv

Am inceput ceva nou: fragmente din cartea autobiografică a lui Klaus Kinski – Eu, idol şi serv – găsite intr-un numar de Secolul 20. Postarile ar fi prea lungi, pentru că nu pot fragmenta capitolele. Din acest motiv le pun pe o pagina noua.

Un milion de mărci

— Faţă de ăsta Rolling-Stones sînt nişte bieţi copilaşi, o grădiniţă !
— Nimeni nu şi-a permis încă asta cu noi !
— Prea întinde coarda !
Se referă la mine. Cît despre mine, vorbesc din Noul Testament:
— Este căutat Isus Hristos. Acuzat de furt, seducere de minore, blasfemie, profanarea bisericilor, injurierea autorităţilor, încălcarea legilor, rezistenţă împotriva puterii de stat, prieteşug cu tîrfe şi borfaşi. . .
În această clipă, cineva irumpe cu mare zgomot din spaţiul rezervat spectatorilor.

Sper sa vă intereseze. text integral aici text integral aici text integral aici text integral aici

Nebuni în junglă

articol publicat de Andrei GORZO in Dilema

Billy Wilder – omul care ne-a lăsat, printre alte plăceri ale vieţii, Unora le place jazzul – spunea că „filmele ar trebui să fie ca nişte parcuri de distracţii”. Pentru Werner Herzog – omul care ne-a lăsat, printre alte cicatrici, Aguirre, biciul lui Dumnezeu şi Fitzcarraldo – numai de distracţie nu poate fi vorba; e vorba despre oameni nebuni care se afundă în junglă, ca să facă filme despre alţi oameni nebuni, care s-au afundat în junglă. Wilder – un realist – descria rolul regizorului ca pe o combinaţie între „un poliţist, o moaşă, un psihanalist, un lingău şi un ticălos”. Pentru Herzog – un vizionar – regia e mai curând o combinaţie de pact faustic, osîndă ispăşită într-una dintre bolgiile mai nasoale şi călătorie iniţiatică – preţul vizelor variind între un deget smuls şi un picior tăiat. (Costurile pot oricînd să crească. Degetele şi picioarele pot să aparţină oricărui membru al echipei de filmare, iar pierderea lor înseamnă, din punctul de vedere al lui Herzog, un „incident”. Tot de un incident e vorba şi atunci cînd un elicopter se prăbuşeşte în timpul filmării şi cei dinăuntru reuşesc să scape – „unii dintre ei cu răni grave, fireşte”. Fireşte.) Billy Wilder a mai spus că, pentru el, fericirea este munca alături de actorul Jack Lemmon. Cît despre Herzog, bănuiesc că se simţea foarte aproape de fericire atunci cînd pornea la drum de noapte, hotărît să dea foc locuinţei lui Klaus Kinski – cu actorul înăuntru. Cei doi au făcut împreună cinci filme.

Toată povestea se află în documentarul Cel mai drag duşman al meu: Klaus Kinski (1999), care a inaugurat medalionul Herzog de pe TVR Cultural. Ce bucurie, după toate making of-urile acelea în care artiştii sînt veşnic ocupaţi să ofere banalităţi încă şi mai amabile decît cele pe care le primesc – ce bucurie, să afli părerile lui Kinski despre „brutalitatea, insensibilitatea, grandomania, lipsa de talent a lui Herzog”! Sau să-l auzi pe Herzog povestind cum l-a ameninţat cu moartea pe Kinski, dacă nu cooperează: „M-am îndreptat foarte calm spre el. Nu eram înarmat.” O imprudenţă. Kinski era – adesea. Kinski era, de asemenea, nebun.

Îmi amintesc de prima oară cînd l-am văzut pe ecran. Eram mic, auzisem că Doctor Jivago e un film mare şi tocmai realizasem că trei ore de măreţie de genul acesta or să mă adoarmă, cînd deodată a apărut el – fruntea proeminentă ca a creaturii lui Frankenstein, privirea în care orice ucigaş în serie ar recunoaşte un suflet pereche -, în rolul nihilistului care spune: „Sînt singurul om liber din acest tren.” N-am mai reuşit să adorm, nici măcar cu ajutorul lui Omar Sharif. Unele vedete parcă fac dragoste cu camera de filmare. Kinski o viola de-a dreptul, speriind-o în asemenea hal încît biata de ea nici nu mai îndrăznea să se uite la alţi actori. Era convins că în el se află spiritul lui Iisus, al lui François Villon şi al prinţului Mîşkin. Cu spirite mai mici nu avea treabă şi un lucru e sigur: duhul lui Cary Grant nu l-a vizitat niciodată. Probabil că nu se putea spăla pe dinţi fără să investească fiecare gest cu intensitatea punctului culminant din Macbeth. La ce i-a folosit, ca actor de cinema, această intensitate? La mai nimic, pînă n-a apărut Herzog. În primul lor film, Aguirre, cei doi au ajuns mai aproape de „inima întunericului” – aşa cum a înţeles-o Joseph Conrad – decît artiştii (Coppola, Nicolas Roeg) care au abordat-o direct.

Documentarul lui Herzog despre Kinski e extraordinar ca poveste de dragoste. E adevărat că îndrăgostiţii nu se confruntă prea des cu dileme atît de interesante ca a lui Herzog, atunci cînd indienii Machiguengas s-au oferit să-l scape definitiv de persoana iubită, iar el a şovăit, înainte de a lua decizia nobilă (şi prompt regretată) de a-l cruţa pe „nebunul urlător”.

Dar filmul nu ne lasă nici o îndoială: cei doi erau făcuţi unul pentru celălalt. (Tot indienii au intuit faptul că „nebunul urlător” era mic copil pe lîngă celălalt nebun.) Nimeni nu se putea băga între ei. Rolul principal din Fitzcarraldo îi fusese oferit iniţial lui Jason Robards, cu Mick Jagger pe post de vioara a doua, şi e evident, din materialul filmat, că Robards şi Jagger nu aveau ce să caute acolo;

aduceau cu ei lumea de-afară, aerul pe care îl respirăm şi noi, plin de microbii normalităţii (nu credeam că voi folosi vreodată acest cuvînt în legătură cu Mick Jagger), periculoşi pentru obsesiile pe care Herzog şi Kinski ştiau să le crească şi să le îngrijească împreună, ca doi părinţi model. Cînd Herzog spune că, la ultima lor colaborare, Kinski era obosit (poate şi fiindcă îşi repetase prea des că el e Paganini) şi nu mai dădea camerei de filmare ce era mai nebun în el, o spune cu tristeţea cu care recunoaştem sleirea unei mari pasiuni.

***

Îl aveţi în întregime aici. e dublat in engleza, cel putin dupa generic. daca aveti rabdare… merită.