Beausergent's Blog

– blog de semne şi minuni –

prezentul perfect al paseistului (III)

Tramvaiul cu cai a dispărut, o să dispară şi tramvaiul (electric – n.m.), şi vreun scriitor berlinez mai excentric, în anii ’20 ai secolului XXI, dorind să descrie vremea noastră, va căuta la muzeul de istorie a tehnicii un vagon de tramvai vechi de o sută de ani, galben, grosolan, cu scaunele încovoiate bătrâneşte, şi la muzeul de istorie a vestimentaţiei va da de o uniformă de taxator neagră, cu nasturi strălucitori – şi venind acasă, va alcătui o descriere a fostelor străzi berlineze. Atunci totul va fi preţios şi plin de semnificaţie, fiecare lucru mărunt: şi punga taxatorului, şi reclama de deasupra ferestrei, şi hurducăiala neobişnuită a tramvaiului, pe care strănepoţii noştri, poate, şi-o vor imagina – totul va fî înnobilat şi justificat prin vechime.

Cred că în asta şi constă sensul creaţiei scriitoriceşti: să înfăţişeze lucrurile simple aşa cum se vor reflecta ele în oglinzile tandre ale timpurilor viitoare, să afle în ele delicateţea aceea înmiresmată pe care o vor simţi abia urmaşii noştri în zilele acelea îndepărtate când orice nimic din viaţa noastră de zi cu zi va deveni prin el însuşi minunat şi sărbătoresc, în zilele acelea când omul care se va fi îmbrăcat cu cel mai simplu sacouaş de astăzi va fi gata costumat pentru un bal mascat cu pretenţii.

(Nabokov, Ghid prin Berlin, 1925, trad. Adriana Luciu)

Ar fi păcat să nu citiţi toată povestirea (doar şase pagini, care se pot citi şi cu întreruperi, pentru că e-mpărţită în cinci capitole 🙂 !) Ghid prin Berlin impregnată toată de „delicateţea aceea înmiresmată” a prezenţei trecutului care va fi.

Decembrie 14, 2011 Posted by | Literatură, Nabokov, Timp si eternitate | 2 comentarii

vacanţa ca exorcizare

vacanţa ca exorcizare.

bine spun psihologii că trebuie  să schimbi mediul cel puţin odată pe an.

doar să stai şi să iasă răul din tine la fiecare respiraţie
şi să ai senzaţia fizică, să simţi cum se rup şi cum te eliberezi de straturi-straturi de rău

şi să ai şi norocul ca din „cutia cu cărţi necitite” să urmeze fix mediteraneana „fructele pământului” de andré gide şi nu alta. (aveţi aici un mic capitol: fructele pamantului )

când, pe vreo carte din anii ’50-’70 găsesc numele „Toma” imediat mă gândesc la acel „Toma” (cel „călare şi pe jos”). de data aceasta greşeala a fost mare-mare. cartea („fructele pământului”) e comentată de un cu totul şi cu totul al „Tom” şi anume Toma Pavel. Scrie şi prefaţă şi postfaţă pentru cititorul care se simte, astfel, răsfăţat. Postfaţa aproape continuă cartea. În ce altă postfaţă mai găseşti aşa ceva?:

„… mi s-a întâmplat şi mie, Natanael, odată sau de două ori să văd lumea ca prin ceaţă, printr-o ceaţă înmiresmată, ameţitoare. Era cald, vara, noaptea. Veneam de la o sărbătoare, din satul vecin, tolăniţi în căruţe pline cu fân, cu faţa spre cerul negru şi înstelat. Unii din băieţi mai cântau, zdruncinaţi uşor de mişcarea căruţei. […] Nu mai ştiam de mine, pierdut în linişte. Lumea devenise diafană, îmbucurătoare, destinsă: o simplă posibilitate a lumii, nu o lume, totuşi unica posibilitate, chiar lumea. În această relaxare realitatea se întrema suav, ca un vis cu care coincidea întru totul […]. Am mai căutat şi singur această pace rară, dar când eram eu cel care umblam după ea şi n-o lăsam să vină absolut întâmplător, se însoţea de o uşoară neliniştite, care strica totul.”

Iulie 28, 2011 Posted by | Timp si eternitate | 5 comentarii

Timpul si eternitatea (V)

Viaţa mea se opri în loc

Eram în mijlocul oceanului. Pluteam. Vîntul încetă pe neaşteptate. Oceanul îşi dădu atunci la iveală măreţia, nesfîrşita lui singurătate.
Vîntul încetă dintr-o dată, iar viaţa mea făcu „toc”. Se oprise pentru totdeauna.
Era într-o după-amiază de delir, o după-amiază deosebită, după-amiaza lui „iubita îşi ia tălpăşiţa”.
A fost o clipă, o clipă veşnică, cum vocea omului şi robusteţea lui înăbuşesc fără osteneală gemetele microbilor flămînzi, a fost doar o clipă, iar toate celelalte clipe s-au dus după ea, s-au strîns buluc, una în urma celeilalte, pe măsură ce se iveau, la nesfîrşit, la nesfîrşit, iar eu am fost deodată prins, tot mai adînc îngropat, la nesfîrşit, la nesfîrşit.

Henri Michaux – traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc

imaginea de aici

MA VIE S’ARRÊTA

J’étais en plein océan. Nous voguions. Tout à coup le vent tomba. Alors l’océan démasqua sa grandeur, son interminable solitude.
Le vent tomba d’un coup, ma vis fit « toc ». Elle était arrêtée à tout jamais.
Ce fut une après-midi de délire, ce fut après-midi singulière, l’après-midi de « la fiancée se retire ».
Ce fut un moment, un éternel moment, comme la voix de l’homme et sa santé étouffe sans effort les gémissements des microbes affamés, ce fut un moment, et tous les autres moments s’y enfournèrent, s’y envaginèrent, l’un après l’autre, au fur au mesure qu’ils arrivaient, sans fin, sans fin, et je fus roulé dedans, de plus en plus enfoui, sans fin, sans fin.

Februarie 9, 2010 Posted by | Literatură, Timp si eternitate | 2 comentarii

Timpul şi eternitatea – ultimul episod (de fapt IV)

„În ziua aceea Jacopo Belbo privise ţintă în ochi Adevărul. Unicul ce avea să-i fie permis, pentru că adevărul pe care tocmai era pe cale să-l înveţe este că adevărul e extrem de scurt (după, e doar comentariu). De aceea tot încerca să îmblânzească nerăbdarea timpului.”

Acesta e doar promo.

Episodul integral e aici: Cap 119 Pendulul

Penultimul capitol din Pendulul lui Foucault de Umberto Eco, trad. Ştefania Mincu şi Marin Micu.

Noiembrie 17, 2009 Posted by | Timp si eternitate | 13 comentarii

Timpul şi eternitatea (III) – cu bonus

„Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întîmplă aproape oricui: Poţi cîteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încîntare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde: Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pămînt cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi – deodată, aureola îi suna în urechi un cîntec dulce de greier, mirosul pămîntului îi încîntă nările, şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mîngîie ochii. După aceea din om ţîşneşte un torent care nu-l lasă totuşi secătuit. Cred că importanţa unui om în lume e dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume. Ea este mama tuturor creaţiilor, şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.” (cuvintele scrise înclinat cuprind o gravă liberatate de traducere – în original: „separate from all other man”)

Aşa începe capitolul treisprezece din „La răsărit de Eden”, de John Steinbeck. (nu am găsit originalul, în engleză, aşa că trebuie să ne muţumim cu traducerea).
Ca să găsesc pasajul, deschid cartea, cartea geme: „Pune şi capitolul 14, pune şi capitolul 14…”. bine. îl pun ca bonus. 😉

Cap14 East Eden.

De fapt, bineînţeles, impulsul cu capitolul 14 e de la mine. Sunt cărţi pe care nu le poţi lăsa din mână şi sunt cărţi care te obligă, din când în când, să te opreşti, să închizi cartea şi ochii şi să-ţi zici: „Carte frumoasă, cool e cin’ te-a scris”.

Pentrul vizitatorul grăbit, avem şi numai a doua parte a capitolului 14.

Cap14 East Eden 2

Later edit:
by the courtesy of vic, am primit si originalul.

Noiembrie 13, 2009 Posted by | Timp si eternitate | 20 comentarii

Timpul şi eternitatea (II) – reluare

În urma intervenţiei lui Belle de Jour, am hotărât reluarea episodului II al miniserialului nostru.

Rezumatul episodului anterior.
„Locul e cunoscut dar clipa îl răstoarnă, îl face straniu, ruinat şi monumental. Înserarea se întinde dincolo de ea însăşi, iar ora, adiind a eternitate, este infinită, paşnică, de nepătruns. ” (pentru acest rezumat îi multumim lui j.r.jimenez şi orei25, de pe blogul căreia l-am cules).

Episodul anterior, integral, îl găsiţi aici. recomandăm cu căldură, celor care nu au vizionat primul episod, sa o facă, altfel s-ar putea să nu înţeleagă tot ce se întâmplă în episodul II.

Bun, deci în acest episod, îi dăm cuvântul colaboratorului nostru, Karl Jaspers, rugându-l să ne explice ce s-a întâmplat, de fapt, în primul episod.

să ne concentrăm asupra următoarelor fragmente din primul episod:
„…toate aceste obiecte banale şi uzuale îşi câştigaseră brusc, prin nu ştiu ce farmec, raţiunea de a fi. Ele existau împreună şi existau pentru mine.” „Însă cuvintele toate n-ar putea decât să sugereze realitatea unei prezenţe. Dintr-odată mă cotropi sentimentul că am acces la eternitate.”

„Filosofia începe cu întrebarea : „Ce este ?”. La o primă vedere există o mulţime de fiinţări, lucrurile aflătoare în lume, configuraţiile lumii vii şi ale celei lipsite de viaţă, nesfîrşita mulţime a tuturor celor care apar şi dispar. Dar ce este fiinţa în sens propriu, adică fiinţa care ţine totul laolaltă pe care se întemeiază totul şi din care provin toate cîte sunt?”

În mod normal, noi nu percepem lucrurile „aşa cum sunt ele în fiinţa lor”, ci doar ca proiecţii ale eului nostru subiectiv, cunoscător. Două sciziuni se produc: 1. între cel care cunoaşte (subiectul cunoscător) şi obiectul cunoscut, 2. între obiectul cunoscut şi celelalte obiecte. – comentariul meu, bsg.

„Ce înseamnă acest mister al sciziunii subiect-obiect, prezent în fiecare clipă ? Evident, faptul că fiinţa în întregul ei nu poate fi nici obiect, nici subiect, ci că ea trebuie să fie „cuprinzătorul” ce se manifestă în această sciziune.”

„Aşadar, orice lucru, orice conţinut al gîndirii, orice obiect se află într-o dublă sciziune : pe de o parte, se raportează la mine însumi, ca subiect cogitativ, pe de altă parte, la celelalte obiecte. În calitate de conţinut al gîndirii, el nu poate fi niciodată totul, totalitatea fiinţei, fiinţa însăşi. Din momentul în care ceva este gîndit, el se desprinde din sfera cuprinzătorului, constituindu-se ca obiect particular care se raportează atît la eu, cît şi la celelalte obiecte.
Cuprinzătorul este, aşadar, ceea ce doar se anunţă în gîndire. El însuşi nu ne apare niciodată, ci tot ceea ce ne apare se iveşte înăuntrul lui.”

Frapează paralelismul dintre următoarele două fraze:

Referindu-se la ideea de Cuprinzător Jaspers spune: „…prin forma sa, această idee deschide posibilităţi infinite pentru ca fiinţarea să se manifeste pentru noi şi totodată pentru ca întreaga fiinţare să devină transparentă.”

Şi ce-şi aminteşte povestitorul nostru din primul episod? „Ele existau împreună şi existau pentru mine.”

Deci iată, sunt momente în care transcendem gândirea şi fiinţa ni se înfăţişează întreagă şi pentru noi, depăşind ambele sciziuni al cunoaşterii noastre cotidiene, parţiale.

Ce mai pot să adaug decât că îmi amintesc că am trăit şi eu o experienţă asemănătoare. S-a întâmplat pe o stradă, pe la douăzeci de ani, student în Timişoara, mă întorceam de la tenis. Momentul a venit odată cu o boare înmiresmată de primăvară. Au fost câteva clipe…

Anyway

Episodul doi integral: Cuprinzătorul, ba chiar şi cu Note la Cuprinzătorul

Noiembrie 12, 2009 Posted by | Timp si eternitate | 2 comentarii

Timpul şi eternitatea (II)

Continuăm miniseria timp si eternitate. A fost prima parte.
Acest text este partea a doua:
Cuprinzătorul
un text filosofic al lui Karl Jaspers.

Noiembrie 9, 2009 Posted by | Timp si eternitate | 11 comentarii

Timpul şi eternitatea (I)

Iniţiez o miniserie, consecinţă a acestui articol de pe blogul lui Fanfan şi a comentariilor pe care le-a provocat.

Timpul şi eternitatea

„Coborâsem în bucătăria mea de ţară să-mi pregătesc cina. Septembrie, deja întuneric. Abia mai ghiceam afară tufa de nalbă. Aprinsesem lampa în spatele meu. Îi simţeam căldura în ceafă. Ce voi fi pus pe masă, în faţa mea, nu mai ştiu. Ştiu numai că eram în picioare atunci când lucrul acela se petrecu. Ce alt lucru decât că eram în viaţă, că eram pe lume. Obiectele care-mi cădeau sub priviri, chiuveta, farfuriile şi tacâmurile îngrămădite pe pervazul ferestrei, cuptorul uzat, prăfuit, aragazul, uşa veche de lemn pe care am deschis-o atât de greu acum câteva săptămâni pentru că o umflase ploaia, cele două mantale agăţate în cuier şi, alături, pălăria mare de pai, pălăria de ţară a Clarei pe care am lăsat-o să stea acolo de ani de zile – toate aceste obiecte banale şi uzuale (mai puţin ultimul) îşi câştigaseră brusc, prin nu ştiu ce farmec, raţiunea de a fi. Ele existau împreună şi existau pentru mine. De ce se desprindeau cu o asemenea intensitate dintr-un fundal roşietic şi parcă fosforescent? Era, poate, un efect al abajurului lămpii şi al carelajului bucătăriei care se reverbera în ochii mei. Însă cuvintele toate n-ar putea decât să sugereze realitatea unei prezenţe. Dintr-odată mă cotropi sentimentul că am acces la eternitate. Acest fel de întrevedere dură câteva minute dintr-ale noastre. După care îmi amintii că era timpul să fac un gest util: să sting flacăra gazului.”

MARCEL RAYMOND – fragment din Scrieri la amurg, trad. Mircea Martin

găsit în revista Secolul 20, nr. 310-312

Noiembrie 2, 2009 Posted by | Timp si eternitate | 10 comentarii