Beausergent's Blog

– blog de semne şi minuni –

Aradul în Oglinda necunoscutului

„De mic copil de-oglindă mă speriam,
Temându-mă alt chip să nu-mi arate
Ori o anostă mască ce ascunde
Ceva îngrozitor. Ori nu cumva
Tăcutul timp ce-adastă în oglindă,
Ieşit din matcă, să inunde malul
Închipuirii mele şi să scoată
Tot felul de dihănii din adâncuri.
(N-am spus la nimeni, căci eram sfios.)
Acum mă tem ca nu cumva oglinda
Adevăratul chip să mi-l arate,
De umbre răvăşit şi de păcate.
Speriatu-mi suflet Domnul doar îl ştie.”

(trad. Andrei Ionescu, în vol.: Jorge Luis Borges, „Poezii”, ed. Polirom, 2005, pp. 365)

Aradul, în oglinda lui Danilo Kiš, e Buenos Aires. În această povestire bună rău. (clic aici)-> oglinda necunoscutului (trad. Mariana Ştefanescu) – 15 pagini, max 30 min.

Vezi şi nota lui Danilo Kiš de la sfârşitul cărţii:
explicatie

BTW:

„Totuşi, GhF este optimist în şansele Aradului de a deveni capitală culturală şi aminteşte cazul Sibiului, care „nu are decât cu patru, cinci evenimente culturale în plus pe lună, dar unde cetăţenii au fost obişnuţi să iasă spre cultură”. Edilul recunoaşte că acest capitol, fixat ca obiectiv pentru 2020, este, însă, şi cel mai greu.” Greu tare! Că pe noi ne-au obişnuit să ieşim dinspre cultură.

Anunțuri

Ianuarie 23, 2013 Posted by | Literatură | 2 comentarii

facerea de bine

„Atunci am simţit delicateţea lumii, adânca bunătate a tot ceea ce mă înconjoară, subtila legătură dintre mine şi tot ceea ce există, şi am înţeles că bucuria pe care eu o căutam în tine nu se ascunde numai în tine, ci respiră pretutindeni în jurul meu, în zgomotele care trec în zbor pe stradă, în poalele unei fuste sumese caraghios, în vuietul metalic şi duios al vântului, în norii de toamnă umflaţi de ploaie. Am înţeles că lumea nu înseamnă nicidecum o luptă, un şir de întâmplări lacome, ci licărul unei bucurii, emoţia unei fapte bune, un dar pe care nu-l preţuim.

Şi în clipa aceea, în sfârşit, ai venit, mai bine zis nu tu, ci o pereche de nemţi – el în impermeabil, cu picioarele în ciorapi lungi ca nişte sticle verzi, ea slabă, înaltă, în palton de leopard. S-au apropiat de tarabă, bărbatul a început să aleagă, şi bătrânica aceea pământie, înroşindu-se, dându-şi toată silinţa, se uita ba în ochii lui, ba la ilustrate, agitându-se, mişcând cu încordare din sprâncene, cum face câte-un vizitiu bătrân care-şi mână din tot trupul mârţoaga. Dar neamţul n-a reuşit să aleagă, fiindcă soţia lui a ridicat din umăr, l-a tras de mânecă, şi […].

Şi au plecat amândoi mai departe fără să cumpere nimic, iar bătrânica doar a zâmbit, a pus ilustratele la loc şi s-a cufundat din nou în cartea ei roşie. N-aveam de ce să mai aştept. Am plecat de-acolo pe străzile cuprinse de înserare, privind în faţă trecătorii, prinzând zâm­bete, nimicuri uimitoare – uite cum saltă cosita unei fetite care aruncă o minge mică într-un zid, uite ce tristeţe dumnezeiască se reflectă în ovalul liliachiu al ochiului unui cal; am prins şi am adunat toate astea, şi picăturile mari şi piezişe ale ploii se înteţeau, şi mi-au venit în minte intimitatea rece a atelierului meu, muşchii, frunţile şi şuviţele de păr modelate de mine, şi am simţit în degete uşoara furnicătură a unei idei care începea să ia fiinţă.”

text integral (tot şase pagini) aici: Facere de bine (povestioară de Nabokov, 1924, trad.Adriana Luciu)

Decembrie 15, 2011 Posted by | Literatură, Nabokov | 6 comentarii

prezentul perfect al paseistului (III)

Tramvaiul cu cai a dispărut, o să dispară şi tramvaiul (electric – n.m.), şi vreun scriitor berlinez mai excentric, în anii ’20 ai secolului XXI, dorind să descrie vremea noastră, va căuta la muzeul de istorie a tehnicii un vagon de tramvai vechi de o sută de ani, galben, grosolan, cu scaunele încovoiate bătrâneşte, şi la muzeul de istorie a vestimentaţiei va da de o uniformă de taxator neagră, cu nasturi strălucitori – şi venind acasă, va alcătui o descriere a fostelor străzi berlineze. Atunci totul va fi preţios şi plin de semnificaţie, fiecare lucru mărunt: şi punga taxatorului, şi reclama de deasupra ferestrei, şi hurducăiala neobişnuită a tramvaiului, pe care strănepoţii noştri, poate, şi-o vor imagina – totul va fî înnobilat şi justificat prin vechime.

Cred că în asta şi constă sensul creaţiei scriitoriceşti: să înfăţişeze lucrurile simple aşa cum se vor reflecta ele în oglinzile tandre ale timpurilor viitoare, să afle în ele delicateţea aceea înmiresmată pe care o vor simţi abia urmaşii noştri în zilele acelea îndepărtate când orice nimic din viaţa noastră de zi cu zi va deveni prin el însuşi minunat şi sărbătoresc, în zilele acelea când omul care se va fi îmbrăcat cu cel mai simplu sacouaş de astăzi va fi gata costumat pentru un bal mascat cu pretenţii.

(Nabokov, Ghid prin Berlin, 1925, trad. Adriana Luciu)

Ar fi păcat să nu citiţi toată povestirea (doar şase pagini, care se pot citi şi cu întreruperi, pentru că e-mpărţită în cinci capitole 🙂 !) Ghid prin Berlin impregnată toată de „delicateţea aceea înmiresmată” a prezenţei trecutului care va fi.

Decembrie 14, 2011 Posted by | Literatură, Nabokov, Timp si eternitate | 2 comentarii

prezentul perfect al paseistului (II)

Katia şi cu mine voiam şi noi să ne amintim, dar cum n-aveam ce, simulam depărtarea şi ne împingeam într-acolo prezentul fericit. Prefăceam tot ce vedeam în monumente închinate trecutului nostru încă inexistent, privind poteca, luna şi sălciile, vechiul ponton mocirlos de pe iaz şi luna aceea de deasupra acoperişului văcarului cu ochii cu care ne-am uita acum, perfect conştienţi că pierderile sunt irecuperabile. Presupun chiar că un vag instinct ne făcuse să ne pregătim dinainte pentru câte ceva, obişnuindu-ne să memorăm şi exersându-ne dorul după trecut, pentru ca pe urmă, când aveam să deţinem într-adevăr acest trecut, să ştim cum să ne purtăm cu el şi să nu pierim sub povara lui.

(Nabokov, Acul amiralităţii, 1933, trad. Adriana Luciu)

Decembrie 13, 2011 Posted by | Literatură, Nabokov | Lasă un comentariu

prezentul perfect al paseistului

Mă gândeam eu că-l văd pentru ultima oară? Fireşte că mă gândeam. Chiar aşa m-am şi gândit: iată, te văd pentru ultima oară, căci aşa mă gândesc eu tot timpul, despre toate şi despre toţi. Viaţa mea este o continuă despărţire de obiecte şi de oameni, care de multe ori nu dau nici o atenţie salutului meu subit, smintit, amar.

(Nabokov, În memoria lui L.I.Şigaev, 1930, trad. Adriana Luciu)

Decembrie 13, 2011 Posted by | Literatură, Nabokov | Lasă un comentariu

La Duel

Desigur, v-aţi săturat deja cu toţii de posturile din Rilke. Nu vom putea scăpa, totuşi, de ele, decât printr-un duel. Pentru duelul cu Rilke l-am ales pe Ghelderode. Tema duelului cred că li se potriveşte amândurora: starea de anticar. Eu am ales deja cu cine voi continua. Comentariile celor de acasă vor putea salva doar părerea pe care o are despre acest blog autorul lui. Dacă nu, nu.

Maestre,…. duel! Pam, Pam, Pam!!!

Rilke

Trec cîteodată pe lingă prăvălioare, prin rue de Seine, de pildă. Negustori de vechituri, mici anticari sau vînzători de gravuri, cu vitrinele prea încărcate. Niciodată nu intră cineva la ei, nu fac, evident, nici o afacere. Dacă priveşti însă înăuntru, şed, şed şi citesc fără grijă ; nu se îngrijesc de ziua de mîine, nu se tem pentru reuşita lor ; au un cîine care şade alături vînzolindu-se sau o pisică ce sporeşte tăcerea, alunecînd uşor printre şirurile de cărţi, ca şi cum ar şterge numele de pe legăturile lor. Ah, de-ar putea să fie aşa : îmi doresc cîteodata să cumpăr o asemenea vitrină plină şi să mă aşez în spatele ei, cu un cîine la picioare, pentru douăzeci de ani.

(din Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge, trad. Lidia Stăniloae)

Ghelderode

Privesc, sau mai curînd contemplu, pe jupînul Ladouce, podoabă a acestei sordide colecţii, portarul acestei spelunci de jefuitori de epave. îl contemplu de mult timp, fără să-mi dau seama de atracţia pe care o exercita asupra mea această fiinţă impersonală. O fi atracţia vidului ? Acum îl cunosc. Şi – sînt conştient de actul meu, ori de cîte ori mă îndrept spre strada împărătesei, unde nu am nimic de pierdut ; mă duc să-l admir pe jupînul Ladouce — obiect, animal sau fiinţă rară ? mă întreb — şi care nu e de vînzare. De fapt, nu are nimic straniu în înfăţişare acest anticar. Faţa sa turtită şi rotundă, cu gura în semilună, ochii de porţelan şi nasul neobservabil sînt de peşte lunar. Îmbrăcămintea sa nu reţine atenţia nici atît.  Şi chiar această impersonalitate, atît de perfectă, mă atrage şi, mărturisesc, mă irită în acelaşi timp. Atît de departe cît poate merge memoria mea, îl revăd pe bătrîn aşezat într-un fotoliu, cu faţa spre stradă, dormind cu ochii deschişi. Ce face în această poziţie comodă ? Aşteaptă clienţii ? Nu se deranjează întotdeauna cînd se ciocăneşte la uşa de obicei închisă cu zăvorul. Visează ? Nimic nu trece prin pupilele sale de porţelan, nici melancolie, nici plăcere, şi cu atît mai puţin sclipirea sălbateca a interesului. El este indiferent, încarnarea indiferenţei. Ce dramă sau ce catastrofă ar putea smulge această fiinţă din stupida sa contemplaţie ? Focul în prăvălie ? Oare ?…. Am descoperit, dupa gîndire îndelungată, cheia enigmei : acest om nu are destin! După chipul şi asemănarea mărfii sale desuete şi fără semnificaţie, el se mulţumeşte să existe, legal, şi să nu aştepte nimic. N-a fost nevoie de mai mult ca nedumerirea mea să crească. Şi nu poate să nu mă neliniştească încăpăţânarea mea a urmări acest fenomen de impersonalitate, aceasta abstracţie, această oglindă stinsă, care nu reflectă nimic, nici chiar pe cel care-l priveşte fără blîndeţe prin vitrina prăfoasă. N-o fi jupînul Ladouce un defunct uitat în prăvălia asta, unde se păstrează lucruri defuncte ? Nu, pentru că mişcă. Şi am sfîrşit prin a hotărî că e insuportabil ca unul dintre contemporanii mei să fie în asemenea măsură inexistent, şi deci, fericit…

(din Michel de Ghelderode, Povestiri crepusculare. trad. Ana Blandiana)

Noiembrie 29, 2011 Posted by | Literatură | 6 comentarii

Întunericul lui Rilke

sau Din scrierile lui Rilke Pseudoapofaticul

„Când Dumnezeu însă îşi coborî iarăşi privirile data urmă­toare asupra pământului, se sperie. Pe lângă multele mâini împreunate se construiseră multe biserici gotice, şi acum se înălţau către el şi mâinile şi acoperişurile, deopotrivă de ascuţite, şi ţepene, ca nişte arme duşmănoase. Însă Dumnezeu recunoaşte un alt fel de vitejie. El se întoarse îndărăt în cerul său şi când băgă de seamă că turnurile şi noile rugăciuni creşteau tot mai mult, acolo jos, sub el, se retrase prin cealaltă parte din cerul său şi se refuză astfel urmăritorilor săi. El însuşi fu surprins să găsească dincolo de strălucitoarea lui patrie un întuneric, de acolo începând, şi care îl primi tăcut, şi înainta cu un simţământ ciudat, tot mai departe în amurgul acesta, care îi amintea de inimile oamenilor. Şi atunci de-abia, înţelese el că oamenilor capetele le sunt luminoase şi uşoare, dar inimile sunt pline de o întunecime asemănătoare acesteia de acum din jur, şi îl cuprinse un dor să locuiască în inimile oamenilor şi să nu mai străbată prin luciditatea asta limpede, rece, a gândurilor lor. Însă acum Dumnezeu îşi începuse dru­mul. Tot mai deasă se face în jurul lui întunecimea şi noaptea prin care străbate el are ceva din căldura înmiresmată a bul­gărilor de pământ roditor.

(din Rainer Maria Rilke, Povestiri despre Bunul Dumnezeu, trad. Mircea Ivănescu)

Noiembrie 29, 2011 Posted by | Literatură | Lasă un comentariu

Rilke – Începuturi

Nu cred că se poate spune că Rilke nu ştia cum să-şi înceapă povestirile. Desigur, unii dintre dvs. veţi putea susţine, cu oarecare îndreptăţire, că nici nu aţi afirmat vreodată că n-ar şti. Sper să nu o faceţi nici după citirea începuturilor de mai jos:

***

Când am păşit spre fereastră norii de seară mai erau încă acolo. Păreau să aştepte. Să le spun şi lor o poveste? Le-am propus asta. Dar ei nu mă ascultau. Pentru ca să mă fac înţeles şi să mai împuţinez depărtarea dintre noi, am strigat: – Şi eu sunt un nor de înserare. Ei s-au oprit, era limpede că stau să mă privească. Pe urmă şi-au întins spre mine aripile lor fine, străvezii, roşietice. Acesta e felul în care se salută între ei norii de seară. Mă recunoscuseră.

***

Povestea aceasta […] s-a răspândit în atât de mare măsură încât Domnul Profesor merge acum pe stradă cu o faţă foarte supărată. Eu nu pot să înţeleg asta. E întotdeauna un lucru rău pentru un profesor când copiii ştiu deodată ceva ce nu le-a povestit el. Profesorul trebuie să fie, ca să spunem aşa, singura gaură în scândura gardului, prin care se poate vedea în grădina cu pomi; dacă mai sunt şi alte găuri, atunci copiii se îngrămădesc în fiecare zi în faţa acesteia alteia şi curând ajung chiar să se plictisească de ceea ce văd. N-ar fi trebuit să însemn aici această asemănare, căci nu fiecare profesor se învoieşte să fie o gaură ; însă profesorul de care vorbesc eu, vecinul meu, a fost cel care a preluat primul comparaţia de la mine şi chiar a socotit-o ca fiind cât se poate de potrivită. Şi chiar dacă altcineva ar putea să fie de altă părere, autoritatea Vecinului meu este pentru mine hotărâtoare.

***

Ce bucurie este totuşi să-i povesteşti ceva unui infirm. Oamenii sănătoşi sunt atât de imprevizibili; ei văd lucrurile când dintr-o parte când din cealaltă parte şi, după ce ai petrecut cu ei astfel un ceas şi îi ştiai în dreapta, se poate întâmpla ca deodată să-ţi răspundă din stânga, doar pentru că le trece prin gând că aşa e mai politicos şi că asta ar arăta că sunt mai bine crescuţi. Cu un infirm nu trebuie să te temi de aşa ceva. Imobilitatea sa îl face asemănător cu lucrurile din jur, cu care el îşi întreţine, cu adevărat, legături cordiale, îl face, ca să spunem aşa, pe el însuşi să fie un lucru mai desăvârşit, un lucru care nu numai că ascultă cu tăcerea sa, ci şi cu vorbele sale rare, încete, şi cu simţămintele sale blânde, pline de veneraţie.

***

Domnul Baum, proprietar de case, prefect al districtului, colonel de onoare al pompierilor voluntari şi având încă diferite alte titluri şi însuşiri, dar ca să spunem mai pe scurt: domnul Baum, trebuie să fi ascultat fără îndoială una din conversaţiile mele cu Ewald. Nici nu e de mirare; lui îi aparţine casa la al cărei parter locuieşte prietenul meu. Domnul Baum şi cu mine ne cunoaştem de mult, din vedere. Mai nou însă prefectul se opreşte locului şi îşi ridică puţin pălăria, cât să fi putut să-şi ia zborul o păsărică, în cazul că vreuna ar fi fost prizonieră acolo, sub ea.

***

Acum de-abia aflu că localitatea asta a noastră are un fel de Uniune a artiştilor. Ea s-a format de curând dintr-o nevoie, cum e uşor de imaginat, foarte imperioasă şi umblă zvonul că ar „înflori”. Când Uniunile nu ştiu chiar deloc ce ar trebui să facă, atunci ele înfloresc; au auzit şi ele că trebuie să facă asta ca să poată fi nişte Uniuni cum trebuie. Nu e nevoie să spun că domnul Baum este în ele membru de onoare, fondator, purtător al stindardului şi toate celelalte, toate într-o singură persoană, şi îşi dă toată osteneala să deosebească între ele, în activitatea sa, toate aceste diferite demnităţi. A trimis ia mine pe un tânăr care trebuia să mă invite să iau parte la „serile” lor. I-am mulţumit, cum se înţelege de la sine, foarte politicos şi am adăugat că întreaga mea activitate de vreo cinci ani încoace constă exact în contrariul. – Nu trece, închipuiţi-vă, i-am explicat cu seriozitatea corespunzătoare, din vremea aceea nici un singur minut în care eu să nu ies din vreo Uniune şi alianţă, şi cu toate acestea mai există încă asociaţii şi societăţi care, să spunem aşa, mă ţin cu dinţii de ele. Tânărul privi, la început speriat, apoi cu expresie de regret respectuos, la picioarele mele. Văzu fără îndoială pe ele expresia „ieşire”, căci aprobă înţelegător din cap. Asta îmi plăcu mult, şi cum tocmai voiam să ies de acasă îi propusei să mă însoţească o bucată de drum.

(din Rainer Maria Rilke, Povestiri despre Bunul Dumnezeu, trad. Mircea Ivănescu)

Noiembrie 29, 2011 Posted by | Literatură | Lasă un comentariu

Cum putea Rilke să-l anunţe pe Proust?

Aşa: Doamnelor şi domnilor…. Marceeeeeeel Proust!

Sau aşa:

„Şi încă nu ajunge, nici chiar dacă ai amintiri. Trebuie să le poţi uita când sunt prea numeroase şi trebuie să ai marea răbdare de a aştepta ca ele să revină. Căci amintirile înşile nu sunt încă poezie. Numai când ele devin în noi sânge, privire, gest, fără nume şi nedeosebite de noi înşine, abia atunci se poate ca, în acel ceas unic, să ia naştere din mijlocul lor, să pornească din ele primul cuvânt al unui vers.”

(Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge, trad. Lidia Stăniloae)

Noiembrie 28, 2011 Posted by | Literatură | 7 comentarii

Hit me baby one more time

… sau ce se poate întâmpla la întâlnirea dintre un bărbat caucazian şi o femeie amazoancă.

Două mărunte fapte cotidiene consemnate,

unul de către Emil Botta: aici (fragment din povestirea sugestiv intitulată „Un timp mai prielnic”)

şi unul de către Georges Brassens şi reprodus de Jean Bertola aici.

ENJOY.

Noiembrie 2, 2011 Posted by | Georges Brassens, Literatură | Lasă un comentariu