Beausergent's Blog

– blog de semne şi minuni –

Cadou!

DYLAN THOMAS

CRĂCIUN ÎN ŢARA GALILOR

Un Crăciun semăna atât de bine cu celălalt în acei ani ascunşi acum după un colţ al orăşelului de pe coastă, fără nici un sunet în afară de vocile îndepărtate pe care le aud uneori înainte de a adormi, încât niciodată nu-mi amintesc dacă a nins şase zile şi şase nopţi când aveam doisprezece ani sau dacă a nins douăsprezece zile şi douăsprezece nopţi când aveam şase ani.

Toate Crăciunurile se rostogolesc spre marea cu limba despicată ca o lună îngheţată prăvălindu-se de-a curmezişul cerului care era strada noastră şi se opresc la hotarul valurilor cu poale de gheaţa şi peşti degeraţi, iar eu îmi afund mâinile în zăpadă şi scot tot ce găsesc. Uite. Mâna-mi pătrunde în bulgarele de vacanţe alb ca un ghem de lână în clinchet de zurgălăi la hotarul mării de-colinde-cântătoare. Şi iată-i ca aievea pe doamna Prothero şi pe pompieri.

Era în după-amiaza din ajunul Crăciunului şi mă aflam în grădina doamnei Prothero, de pândă la pisici împreuna cu fiul ei, Jim. Ningea. Întotdeauna ningea de Crăciun. În amintirea mea decembrie este alb ca Laponia, numai renii lipseau. În schimb aveam pisici. Răbdători, îngheţaţi şi neiertători, cu mâinile înfăşurate în ciorapi, aşteptam momentul să aruncam cu bulgări de zăpada după ele. Se prelingeau, prelungi ca jaguarii, cu mustăţi fioroase, scuipând şi zbârlindu-se, alunecau peste zidurile din spatele grădinii, iar Jim şi cu mine, vânătorii cu ochi de linx, vânătorii ca căciuli de blană şi mocasini, din golful Hudson cel de pe lângă Mumbles Rond, aruncam bulgării natali drept în ochii lor verzi.

Precaute, pisicile nu-şi prea făceau apariţia. Iar noi, trăgătorii de elită din ţinuturile arctice, cu încălţări de eschimoşi, stăteam absolut nemişcaţi în liniştea înăbuşită a zăpezilor eterne – eterne cam de miercuri încoace – încât nici n-am auzit-o de la început pe doamna Prothero strigând din igloo-ul din fundul grădinii. Sau, dacă am auzit-o, era ca o provocare de la distanţă a inamicului şi prăzii noastre, pisica polară din vecini. Totuşi vocea se auzea din ce în ce mai tare. «Foc», striga doamna Prothero lovind în gongul cu care de obicei anunţa masa.

Şi am luat-o la fugă spre casă. Prin gradină, cu braţele pline de bulgări de zăpadă; într-adevăr, un fum gros ieşea din sufragerie, gongul tuna într-una, iar doamna Prothero anunţa dezastrul de parc-ar fi fost crainic la Pompei. Spectacolul era mai grozav decât dacă toate pisicile din Wales s-ar fi înşirat pe zid, la vedere. Am năvălit în casă, încărcaţi cu bulgări, şi ne-am oprit în uşa deschisa a odăii înecate în fum.

Se părea că într-adevăr arde ceva: poate chiar domnul Prothero, care în fiecare zi după masa de prânz dormea acolo cu un ziar pe faţă. Dar nu, el stătea acum în mijlocul camerei spunând: «Halal Crăciun!» şi alunga fumul cu un papuc. «Chemaţi pompierii!» striga doamna Prothero dând mereu din gong.

– Pompierii nu lucrează, spune domnul Prothero, « doar e Crăciunul»

Focul nu se vedea, numai nori de fum şi domnul Prothero stând în mijloc şi dând cu papucul în dreapta şi în stânga de parcă ar fi dirijat.

– Faceţi ceva, exclama el. Noi am aruncat toţi bulgării în fum – cred ca pe domnul Prothero nu l-am atins – şi am luat-o la goană spre cabina telefonică. Hai să chemam şi poliţia, a sugerat Jim.

– Şi salvarea.

– Şi pe Ernie Jenkins, îi plac incendiile.

Dar am chemat doar pompierii şi când maşina pompierilor a sosit şi trei bărbaţi înalţi cu coifuri au tras în casă un furtun, iar domnul Prothero a ieşit la timp, tocmai când au dat drumul la apă. Nu se putea închipui un Crăciun mai zgomotos. După ce pompierii au oprit apa aşteptând în camera umedă şi fumegândă, a coborât mătuşa lui Jim, domnişoara Prothero, şi i-a privit cu luare aminte. Jim şi cu mine aşteptam în mare linişte să auzim ce-o să le spună. Domnişoara Prothero spunea întotdeauna exact ce trebuia. Uitându-se la cei trei pompieri înalţi care stăteau în fum cu coifurile lor strălucitoare printre tăciuni şi bulgări de zăpadă care se topeau, i-a întrebat aşa:

– Doriţi ceva de citit?

Cu ani şi ani în urmă, pe când eram copil, iar în Wales mai existau lupi, pe când păsări cu şorţuleţe de flanel roşu zburătăceau peste dealurile în formă de harfă, pe când noi cântam şi ne zbenguiam zi şi noapte prin peşteri care miroseau a după-amieze de duminică petrecute într-un salon umed de casă de ţară, pe când îi fugăream pe englezi şi pe urşii cu maxilare de diacon, înainte de inventarea maşinii, a roţii, înainte de apariţia calului cu chip lung de ducesă, pe când călăream fără şei pe dealurile încântătoare şi nevinovate, ningea, ningea, cum mai ningea. Aici un băieţel intră în vorba:

– A nins şi anul trecut. Am făcut un om de zăpada şi fratele meu l-a doborât, da’ atunci l-am doborât şi eu pe frati’meu şi pe urmă am băut ceaiul împreuna.

– Da, dar nu mai era aceeaşi zăpadă, spun eu. Zăpada noastră se scutura din găleţile cu var ale cerului, dar asta nu e nimic, venea din pământ fluturând ca nişte fulare albe, învârtejindu-se dinspre braţele, mâinile şi trupurile copacilor: zăpada creştea peste noapte pe acoperişurile caselor ca un muşchi curat, un muşchi bunic, se agăţa pe ziduri delicat ca o iederă albă şi cădea peste poştaş, deschizând poarta ca o furtună mută, amorţită, din vechi ilustrate albe de Crăciun.

– Erau şi poştaşi?

– Erau. Cu ochii strălucitori şi nasurile roşii ca nişte cireşe, păşeau scârţâind cu picioarele lor degerate şi înzăpezite şi-şi agăţau de uşi, bărbăteşte, mănuşile de zăpadă. Dar copiii nu auzeau decât un clinchet de clopoţei.

– Vrei să spui că poştaşul mergea scârţ-scârţ şi că uşile sunau?

– Clopoţeii pe care îi auzeau copiii erau în ei, asta vreau să spun.

– Eu nu aud decât tunete uneori, niciodată clopote.

– Mai erau şi clopote de biserică.

– Unde, în ei?

– Nuu, în clopotniţele negre ca nişte cuiburi de lilieci şi albe ca zăpada pe dinafară, clopotele trase de episcopi şi de berze. Îşi sunau vestea peste oraşul bandajat, peste spuma îngheţată a dealurilor acoperite cu pudră şi îngheţată, peste marea cântătoare. Părea că toate bisericile îşi trâmbiţau bucuria sub fereastra mea; şi giruetele cântau de Crăciun pe gardul nostru.

– Mai spune-mi de poştaşi.

– Nu erau decât nişte poştaşi ca oricare alţii, le plăcea să se plimbe, le plăceau câinii şi Crăciunul şi zăpada. Băteau la uşi cu degetele albastre de frig…

– Uşa noastră are un ciocănaş negru…

– Pe urmă stăteau pe covoraşele albe de pe micile terase înzăpezite, pufăiau şi gâfâiau scoţând năluci pe gură, şi se legănau de pe un picior pe altul cum fac copiii nerăbdători să iasă afară.

– Da’ Cadourile?

– Pe urmă Cadourile, în prima zi de Crăciun. Iar poştaşul, îngheţat, cu un trandafir pe vârful nasului, luneca pe deal în jos, pe pârtia lustruită ca o tavă. În cizmele lui înzăpezite. Ziceai că e un negustor de peşte pe tălpici. Îşi legăna sacul ca pe o cocoaşă îngheţată de cămilă – şi dispărea, uite-aşa, după colţ, păşind năuc într-un singur picior.

– Mai spune-mi de cadouri.

– Erau mai întâi Cadourile Utile: fulare cuprinzătoare pentru epoca de mult apusă a trăsurilor, mănuşi făcute special pentru leneşi uriaşi, cravate în dungi făcute dintr-un fel de gumă lucioasă, care puteau fi trase până la galoşi; berete prea mari, pestriţe ca nişte învelitori de ceainic, căciuli cu pompon şi baclava pentru victimele triburilor vânătoare de capete; de la mătuşile care purtau hainele de lână direct pe piele, veste miţoase şi aspre de te întrebai cum le-a mai rămas piele pe trup; odată am primit chiar o desagă mică croşetată, aşa cum sunt sacii aceia din care se dă la cai să mănânce, de la o Mătuşă care, din păcate, nu mai nechează printre noi. Şi cărţi fără ilustraţii în care o sumedenie de băieţaşi voiau sa patineze pe iaz la Farmer Giles şi, în ciuda avertismentelor, se duceau şi se înecau; şi cărţi în care mi se spunea totul despre viespe, dar nu mi se spunea şi de ce.

— Treci la Cadourile Inutile.

— Punguţe cu jeleuri în forma de copilaşi de toate culorile, un steag împăturit şi un nas fals, o şapcă de vatman şi o maşină de găurit bilete care suna dintr-un clopoţel; niciodată o praştie; odată, printr-o greşeală inexplicabilă, o toporişcă; şi o răţuşcă de celuloid care, la apăsare, scotea un sunet foarte ciudat, un fel de muget miorlăit pe care l-ar putea scoate o pisică ambiţioasă, dornică sa fie vacă; şi o carte de colorat în care puteam sa colorez iarba, copacii, marea şi animalele cu orice culoare doream, aşa ca şi acum oile albastre ca cerul luminos pasc pe o pajişte roşie sub pasări verzi ca mazărea cu ciocuri multicolore. Ouă răscoapte, bomboane, nimicuri şi flecuşteţe, covrigi şi pişcoturi, mofturi, gheţari, marţipan, caramele cu unt. Şi trupe strălucitoare de soldaţi de plumb care, deşi nu puteau lupta, puteau oricând fugi. Şi Şerpi-şi-Familii şi Scara Norocului şi Jocuri Uşoare pentru Micii Ingineri, cu instrucţiuni cu tot.

— Uşoare pentru Leonardo da Vinci! Şi. un fluier pentru făcut câinii sa latre iar pe bătrânul din vecini să se scoale şi să bată cu bastonul în perete de ni se mişca tabloul în cameră.

Şi un pachet de ţigări; luai una între buze şi stăteai la colţul vreunei străzi aşteptând ore întregi în zadar ca vreo doamnă bătrână să te certe că fumezi: şi cum ea nu apărea, înghiţeai ţigara cu un rânjet. Pe urmă, mai era şi micul dejun sub baloane.

— Şi la tine erau Unchi acasă?

— Întotdeauna sunt Unchi de Crăciun.

Aceeaşi Unchi. Iar în dimineaţa de Crăciun, cu fluierul pentru câini şi bucăţele de zahăr în mână, cutreieram oraşul pestriţ ca să aflu veşti din lumea mică şi găseam întotdeauna câte o pasăre moartă lângă Oficiul poştal înzăpezit sau pe lângă leagănele părăsite; poate un prihor cu toate luminile stinse. Bărbaţi şi femei, făcându-şi cu greu drum prin zăpadă, veneau de la biserică, aveau nasuri roşii de beţivi şi obraji bătuţi de vânt, toţi albicioşi, încercând să se apere de zăpada blestemată cu penele lor zburlite şi negre.

Vâscul atârna prin toate saloanele; alături de linguriţele de desert mai erau vişinată, alune, sticle de bere şi pişcoturi; pisicile, în blănuri, priveau focul; grămezile de vreascuri trosneau în foc, gata să întâmpine castanele şi vătraiele.

Câţiva bărbaţi corpolenţi şedeau prin saloane, cu gulerele desfăcute. Unchi fără nici o îndoiala, încercându-şi trabucele, ţinându-le la distanţă şi privindu-le gânditor, ducându-le după aceea la gură, tuşind, îndepărtându-le apoi din nou cu aerul cuiva care aşteaptă o explozie; câteva mătuşi mărunţele, a căror prezenţă nu era dorită la bucătărie, a căror prezenţă nu era, de altfel, dorită nicăieri, stăteau pe marginea scaunelor, fragile şi înţepate de frică să nu se spargă, cu ceştile şi farfuriile străvechi.

În acele dimineţi nu era prea multă lume pe străzile înzăpezite: doar câte un bătrân cu melon cafeniu, mănuşi galbene şi, la această vreme a anului, în ghetrele lor pentru zăpadă îşi făcea plimbarea până la terenul de popice acum alb, pe vreme frumoasă sau umedă, fără să le pese dacă e Crăciunul sau ziua Judecăţii de Apoi; altădată doi tineri voinici, cu pipe mari, aprinse, fără paltoane şi cu fularele în vînt, îşi croiau drum cu greu, în linişte, spre marea uitată, ca să-şi facă poftă de mâncare, ca să fumeze pipele sau, cine ştie, poate ca să pătrundă în valuri până nu s-ar mai vedea nimic din ei în afară de cele două rotocoale de fum ale pipelor etern aprinse. Mă repezeam spre casă, cu mirosul meselor altora şerpuindu-mi spre nări, mirosul de sosuri, de friptură, de coniac, de plăcintă şi de tocătură, când, deodată, de pe un drumeag troienit apărea un băiat aidoma mie, cu o ţigară aprinsă şi un ochi învineţit, fudul ca un piţigoi, aruncând lumii o căutătură piezişă.

Îl uram din prima clipă şi mă pregăteam să-mi duc fluierul la buze ca să-l suflu de pe faţa pământului chiar de Crăciun, când, deodată, clipind violent, el era cel care îşi ducea fluierul la buze şi fluiera atât de strident, atât de ascuţit şi de minunat de tare, încât de-a lungul întregii străzi albe şi pline de ecouri apăreau la ferestrele sclipitoare chipuri de mâncăcioşi cu obrajii îndopaţi cu gâscă. La masă aveam curcan şi budincă, dar după masă Unchii se aşezau în faţa focului, îşi descheiau toţi nasturii, îşi puneau mâinile mari şi umede pe lanţurile ceasornicelor, mormăiau puţin şi adormeau. Mame, mătuşi şi surori alergau de colo-colo ducând castroane cu supă. Tuşa Bessie, care se mai speriase de două ori de un şoricel mecanic, se smiorcăia pe lângă bufet turnându-şi vin de soc. Câinelui i se făcuse rău. Tuşa Dosie trebuia sa ia trei aspirine, iar tuşa Hannah, căreia îi cam plăcea vinul de Porto, stătea în mijlocul curţii înzăpezite, cântând ca un sturz guşat. Eu umflam baloane ca să văd cât de mult se pot umfla şi când se spărgeau, ceea ce se întâmpla întotdeauna, Unchii tresăreau şi bodogăneau nu-ştiu-ce. În după-amiaza îmbelşugată şi aromată, cu Unchii pufăind ca nişte delfini şi cu zăpada care cădea într-una, stăteam printre ghirlande, lanterne chinezeşti şi curmale, încercând să fac macheta unui vas de război după Instrucţiunile pentru Micii Ingineri şi nereuşind să creez decât un obiect uşor confundat cu un tramvai de mers pe mare.

Sau ieşeam pe afară, în lumea albă, cu cizmele mele noi care scârţâiau. Mergeam spre dealurile de pe coastă ca sa-i chem pe Jim, pe Dan şi pe Jack şi să tropăim împreuna pe străzile liniştite, lăsând în spate urme adânci pe asfaltul ascuns.

— Pariez că lumea o să spună c-au trecut niscai hipopotami.

— Ce-ai face dac-ai vedea un hipopotam venind pe drum?

— M-aş duce uite-aşa şi — bang — l-aş arunca peste gard peste capul dealului şi pe urma l-aş gâdila după ureche şi el ar da din coadă.

— Dar sa vezi doi hipopotami.

Doi hipopotami in armuri veneau spre noi săltând, zăngănind şi mugind prin viscol pe când treceam prin faţa casei domnului Daniel.

— Hai să-i punem domnului Daniel un bulgare în cutia de scrisori.

— Hai să scriem pe zăpadă.

— Hai să scriem aşa: «Domnul Daniel e un prepelicar».

Sau mergeam pe plaja alba.

— Oare peştii vad ca ninge?

Cerul – un nor uriaş şi tăcut – se îndrepta spre mare. Acum eram călători orbiţi de viscol, pierduţi în înălţimile Nordului, iar câinii mari şi guşaţi, cu butoiaşe la gât, se îndreptau spre noi, săltând şi târându-se prin cartierele săracilor unde doar câţiva copii cotrobăiau cu degetele înroşite prin zăpada sfărâmată de roţi şi fluierau după noi, dar vocile li se pierdeau în urmă în vreme ce noi urcam anevoie dealul, către chemarea păsărilor din port, spre vapoarele care şuierau în golful învolburat. Acasă, la ceai, Unchii odihniţi acum erau în vervă; tortul de îngheţată trona în centrul mesei ca un cavou de marmură. Tuşa Hannah îşi turna în ceai un degetar de rom, pentru că e doar o dată pe an Crăciunul.

De-ar putea sa reînvie poveştile minunate pe care le spuneam strânşi în jurul focului, când lumina lămpilor cu gaz bolborosea, ca un scafandru. Fantomele strigau precum cucuvelele în nopţile lungi când nu îndrăzneam sa privesc îndărăt; tot soiul de dihănii pândeau în colţişorul de sub scară unde ticăia contorul de gaz. Îmi amintesc că o dată ne-am dus să colindăm şi era o noapte neagră când nici un colţişor de lună nu lumina străzile fantomatice. La capătul unei străzi lungi era o alee care ducea la o casă mare şi în noaptea aceea am nimerit tocmai acolo pe aleea întunecoasă, toţi înfricoşaţi, fiecare ţinând în mână câte o piatră pentru orice eventualitate, şi toţi prea curajoşi ca sa mai scoatem o vorbă. Printre copaci vântul era ca şuieratul gutural al unor oameni bătrâni. Urâţi şi având poate degete prinse în membrane, ca oamenii din peşteri. Ne-am apropiat de silueta neagră a casei.

— Ce sa le cântăm? «Ascultaţi glasul Vestitorului»?

— Nu, spuse Jack, hai să cântăm «Bunul rege Wenceslas». Număr până la trei.

Unu, doi, trei şi am început să cântăm, iar vocile noastre păreau subţiri şi depărtate în întunecimea căptuşită cu zăpadă din jurul casei locuite de persoana necunoscută nouă. Stăteam strânşi anul în altul lângă uşa întunecată.

Bunul rege Wenceslas ieşi

în ziua sfântului Ştefan…

Şi atunci la corul nostru se alătură o voce subţiratică, seacă, vocea cuiva care nu mai vorbise de multa vreme; o voce subţiratica, seaca, aşa, ca o coajă de ou, de dincolo de uşă, o voce subţire şi uscată ieşind prin gaura cheii. Când ne-am oprit din fugă eram deja departe, în faţa casei noastre; sufrageria arăta minunat; baloanele pluteau în lumina gazului care gâlgâia ca apa fierbinte într-o sticlă; toate erau bune din nou şi oraşul era strălucitor.

— Poate a fost o stafie, zise Jack.

— Poate-or fi fost spiriduşi, îşi dădu cu părerea Dan, care citea mult.

— Hai să intrăm să vedem dacă a mai rămas jeleu, propuse Jack. Zis şi făcut.

În seara de Crăciun se cânta întotdeauna. Unul din Unchi cânta la vioară, un văr cânta «Cherry Ripe» şi un alt Unchi cânta «Drake’s Drum». Căsuţa noastră devenea dintr-o dată foarte caldă.

Tuşa Hannah, care trecuse între timp la vinul de păstârnac, cânta un cântec despre Inimi care Sângerează şi despre Moarte, pe urmă altul în care spunea că Inima e ca un Cuib de pasăre; după care toata lumea râdea; şi pe urmă eu mă duceam la culcare. Priveam pe fereastra camerei mele zăpada nesfârşită ca fumul în lumina lunii, vedeam ferestrele luminate ale celorlalte case de pe deal şi auzeam muzica ce răzbătea din ele în lunga noapte mereu mai adâncă. Stingeam lumina, intram în pat. Spuneam câteva cuvinte întunericului tainic şi sfânt şi aţipeam.

În româneşte de ANGELA JlANU

(revista „Secolul 20”, nr. 352-354, anul1991)

Anunțuri

3 comentarii »

  1. textul potrivit intr-o noapte de insomnie.iti pregatesc interviul 🙂

    Comentariu de mihaeladitoscana | Ianuarie 22, 2011 | Răspunde

  2. ah,pe mailul nou nu am adresa ta de mail.poti sa o repeti,te rog?mersi 🙂

    Comentariu de mihaeladitoscana | Ianuarie 22, 2011 | Răspunde

  3. […] Cadou! […]

    Pingback de Dacă doriţi să recitiţi « Beausergent's Blog | Decembrie 23, 2016 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: