Beausergent's Blog

– blog de semne şi minuni –

Artaud

„Ne vedeam aproape zilnic. Câteodată, ne dăruiam unul altuia câte un trandafir. Îmi cerea să-l imit. Eu mă executam. La început, zâmbea, atent la cele mai mici amănunte, aproba, pe urmă se enerva, apoi, excitat, începea să urle: „Mi s-a fffurat pppersonalitatea, mi s-a fffurat pppersonalitatea!” Şi o ştergea, luând-o la goană. Îi făcusem vreun rău? Nu. Fiindcă pe scară, îl auzeam izbucnind în râs. Nu ne păcăleam nici unul, nici celălalt. Într-adevăr l-am cunoscut pe Artaud, ca om, în viaţă, nu pe plan livresc.

Orice făptură dotată cu o imaginaţie bogată „trece dincolo”. Iese din propriul său cerc, dar e conştient de asta. Şi lucrul acesta îi îngăduie să se reîntoarcă, să reintre în el. Artaud nu înceta să se părăsească pe sine. Atâta timp cât îşi păstra luciditatea, era fantastic. Fără egal. Prodigios în viziunile sale. Plin de haz în răspunsurile lui prompte. Era îmbibat de umor… Dar când, sub efectul drogului sau al suferinţei, scăpările îl copleşeau, maşina pornea să scârţîie, era penibil, dureros. Sufeream pentru el. Trupul îi înţepenea, răsucit ca cel ce se schilodeşte sub tortură. Dinţii i se toceau mâncându-şi buzele. Cutia lui craniană se dezvoltă peste măsură, ca împinsă de creier. Orbitele îi apăreau cu atât mai mari cu cât privirea se ducea departe – ca un laser. Fusese deosebit de frumos, dar focul lui lăuntric îl calcina. Frecvenţa vibraţiilor diafragmei sale îi împingea vocea în sus, în regiunile frontale cele mai înalte ale cutiilor sale de rezonanţă. Glasul lui era în acelaşi timp de piept şi de cap. Un copil care-şi dăduse singur foc. Căci noi am avut bucurii de copii.

Odată, în Passy, mama unei tinere şi frumoase actriţe, una dintre cunoştinţele noastre, ne-a invitat la cină. Făcea parte din burghezia înstărită şi, grijulie pentru fată, voia – cred -, să arate o atitudine luminată faţă de comunitatea noastră teatrală. Artaud a luat bunele ei intenţii în sensul strict al cuvântului, aşa cum nimeni n-ar fi putut să facă. La mijlocul mesei, s-a dezbrăcat până la brâu, m-a poftit să-i urmez exemplul şi a făcut o demonstraţie de exerciţii yoga, apoi a rămas pe jumătate gol în faţa elegantei sale gazde, care n-a găsit niciun  alt omagiu mai de soi acestei „delicioase reprezentaţii” decât să se întrebe, în gura mare, cum de Comedia Franceză nu-l descoperise încă. La care, Artaud a aplicat câteva lovituri uşoare cu linguriţa în ţeasta doamnei şi a făcut să-i răsune în urechi această exclamaţie, cu ciudatul lui glas metalic: „Doamnă, mă enervaţi!”

[…]

A plecat în Mexic pentru a-şi reface sănătatea cu ajutorul ceremoniilor magice ale dansurilor „peyotl”. Nu-mi spusese el după sublima înfrângere suferită cu Cenci :
– Tragedia pe scenă nu-mi mai ajunge, vreau s-o duc în viaţa mea.

Şi avea să-şi ţină cuvântul. Va face din sine însuşi un teatru, un teatru care nu „trişează”.

Atunci când am coborât pe jos de la Passy la Saint-Germain-des-Pres, m-a pus să jur că nu mă voi droga niciodată. Între drog şi Artaud, exista un cadavru:  el însuşi. A rostit o frază care mă rascoleşte:

„Pentru a mă vindeca de judecata celorlalţi, am toată distanţa care mă desparte de mine.”

Extraluciditatea lui. Fără îndoială, ştia că este bolnav. Desigur, încă de la o vârstă foarte fragedă, durerile organice îi fuseseră cumplite. Pentru a le îndulci se droga. […] Ca şi de Quincey, se droga pentru că era bolnav şi nu s-a îmbolnăvit pentru că s-a drogat.

A plecat, aşadar, spre Mexic, pentru a se tămădui, încă o dată… Când l-am reîntâlnit, nu mai putea să se întoarcă în „cercul” lui… Îşi asuma răspunderea asupra propriei sale tragedii.

Pe urmă, depărtarea dintre noi a crescut. La el un destin de crucificat. La mine, nu ştiu, dorinţa de a trăi, de a-mi împlini propriul destin…

[…]

În sufletul nostru, focul şi râsul făceau casă bună. Pasiune şi umor: acest aliaj a fost dintotdeauna fondul firii mele. Şi este şi azi. Eschil şi Feydeau.”

Fragmente din Jean-Louis Barrault, „Amintiri pentru mâine„, colecţia Actori şi destine, Ed. Meridiane, Buc., 1978.

trad. Sanda Diaconescu

Mai 7, 2010 Posted by | Oameni | 18 comentarii