conexiuni

„Vă voi face un mic plan al arhitecturii noastre cerebrale. La subsol, în profunzimile creierului, se găseşti zona limbică, sediul universului nostru emoţional. La etajul superior – în lobii frontali – sălăşluieşte capacitatea noastră de a face planuri, de a lua decizii şi de a controla toata maşinăria. Legături neuronale puternice unesc lobul frontal cu cel limbic. În termeni simpli, ele conectează raţiunea cu emoţia. Damasio a demonstrat că, atunci când se taie aceste punţi de legătură, are loc un fenomen frapant: pacientul îşi păstrează întreaga capacitate de raţiune, rezolvă bine testele de inteligenţă, dar e incapabil de a lua decizii. Se încurcă într-o discuţie intimă interminabilă, dezbătând elementele pro şi contra, care îl imobilizează.”

din Jose Antonio Marina, “Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei”. Traducere din limba spaniolă de Cristina Sava şi Rafael Pisot. Iaşi, Ed. Polirom, 2006

Publicitate

Eşecul cognitiv al inteligenţei – I

„Eşecul [cognitiv al] inteligenţei are loc atunci când cineva se încăpăţânează să nu recunoască un lucru evident, când nimic nu îl scoate dintr-ale sale, când o convingere e invulnerabilă în faţa criticii sau a faptelor care o contrazic, când respectivul nu învaţă din experienţe şi devine un modul blindat.”

Acesta ar fi definiţia „de lucru”. Apoi sunt analizate pe rând: prejudecata, superstiţia, dogmatismul, fanatismul. „În toate aceste cazuri apare acelaşi factor de distorsiune : scutul în faţa probelor şi a argumentelor adverse, fapt care rupe ritmul normal şi progresiv al cunoaşterii.”

„Un modul blindat dobândeşte o relevanţă pe care nu o merită. Motivele acestui fapt pot fi diverse. Uneori e un simplu obicei indus de mediu, alteori o reacţie de apărare în faţa neobişnuitului şi de multe ori incapacitatea de a suporta situaţii complexe sau ambigue.”

„Personalităţile inteligente stăpânesc bine negocierea intimă. Nimeni nu e scutit de chisturi mentale – tabieturile de exemplu -, important e ca acestea să rămână izolate, să nu ajungă la centrii vitali importanţi şi să nu producă metastaze mentale. Important e să nu le lăsăm să pună stăpânire pe noi.
De ce aceste fenomene constituie un eşec al inteligenţei ? Pentru că blochează una dintre funcţiile inteligenţei, aceea de a cunoaşte realitatea. Cunoaşterea nu e un e lux, ci o funcţie vitală. Am nevoie să ştiu dacă această ciupercă e otrăvitoare sau comestibilă. Ar fî minunat să putem trăi într-o lume fantastică, dar nu putem. Pot să-mi imaginez că sunt Superman, cu condiţia ca această iluzie să nu mă împingă să-mi dau drumul de pe tereasă, să zbor. Dacă o fac, mă trezesc din visare imediat ce îmi sparg ţeasta.”

„Gândirea copilului, care la început era egocentric şi incoerent progresează către logică şi obiectivitate. Piaget, […], a admis că era nevoie de o motivaţie puternică pentru ca un copil să abandoneze redutele sale intime şi să pornească în cucerirea realităţii. Ce l-a determinat să o facă? Ceea ce îl determină pe copil să treacă de la o certitudine personală la una intersubiectivă nu poate fi logica, pentru că logica infantilă e mult pre slabă pentru ca incoerenţele să-l îngrijoreze. Impulsul pleacă din nevoia de a intra în legătură cu ceilalţi. Dorinţa de a trăi împreună cu alte persoane îl conduce pe copil către un mod de inteligenţă interpersonală.
Nevoile vitale impun o adaptare la realitate, o comunicare cu alte fiinţe şi o colaborare cu acestea în planul practic. Pentru toate aceste lucruri, în conştiinţa subiectului e nevoie de configurarea unui spatiu obiectiv, coumn, interpersonal şi ferm. Dialogul, de exemplu, e posibil numai când se poate abandona, chiar şi în mod fragmentar, universul personal, pentru a ajunge la obiectivitate, un teritoriu al nimănui, la dispoziţia tuturor.”

Vom reveni.

din Jose Antonio Marina, “Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei”. Traducere din limba spaniolă de Cristina Sava şi Rafael Pisot. Iaşi, Ed. Polirom, 2006

* Acest post apare doar întâmplător în preajma unor evenimente politice. Această serie de postări priveşte doar experinţe personale, nu aş vrea să i se dea o extindere mai mare, pe care, evident, nu o vizează.

Kafka… în faţa vieţii

Inteligenţa eşuează atunci când alege greşit cadrul. Pentru individ, cadrul cel mai înalt ierarhic este fericirea. Este un eşec al inteligenţei ceea ce îl abate de la fericire sau îl împiedică să o atingă.

Ştiu că este un principiu extrem de vag. Promit să îl clarific. Să ne întoarcem la cazul lui Kafka. Scrisorile către Felice ne vorbesc despre modul său ideal de viaţă: „Să mă găsesc alături de instrumentele mele de scris şi de o lampă în cel mai ascuns ungher al unui subsol închis ermetic. Mi s-ar aduce mâncarea, dar ar trebui s-o lase întotdeauna cât mai departe de camera mea, în faţa uşii de la intrarea în subsol. Drumul în căutarea hranei, întotdeauna în halat de baie, prin toate galeriile subterane, ar fi singura mea plimbare”. Mie nu mi se pare un mod de viaţă înţelept, dar situaţia sa era, fără îndoială, diferită de a mea. La 22 ianuarie 1922 consemnează în jurnal: „Ca să mă salvez de ceea ce numim nervi, am început, de la o vreme, să scriu câte puţin”. Dacă tot trebuia să trăiască într-un refugiu, literatura era pentru el, fără îndoială, refugiul cel mai cumpătat. Dar să lărgim contextul. De unde această necesitate imperioasă de a se ascunde? Îi povesteşte Milenei în cutremurătoarea apologie a fiarei din pădure:

„E cam aşa: fiară a pădurii, pe atunci abia eram în pădure, zăceam undeva într-un şanţ murdar (murdar doar ca urmare a prezenţei mele, fireşte) şi atunci te-am zărit pe tine, afară, în libertate, lucrul cel mai minunat pe care-1 văzusem vreodată, am uitat totul, am uitat cu totul chiar şi de mine însumi, m-am ridicat, m-am apropiat, înfricoşat, e drept, în această nouă şi totuşi familiară libertate, dar am venit tot mai aproape, am ajuns până la tine, tu erai atât de bună, m-am ghemuit la pământ lângă tine, ca şi cum aş fi avut îngăduinţa, mi-am lăsat faţa în mâna ta, eram atât de fericit, atât de mândru, atât de liber, atât de puternic, atât de acasă la mine şi mereu asta: atât de acasă – dar în fond eram totuşi doar animalul, eram în mediul meu doar în pădure, trăiam aici în libertate doar prin mila ta, îmi citeam destinul fără s-o ştiu (căci uitasem totul) în ochii tăi. Asta nu putea dura. Chiar dacă n-ai fi făcut altceva decât să-ţi treci cea mai bună dintre mâini peste mine, tot ar fi trebuit să recunoşti lucruri ciudate, care îţi vorbeau despre pădure, despre originea mea şi despre adevărata mea patrie […] trebuia să mă întorc iarăşi în întuneric, nu mai înduram soarele, eram deznădăjduit, într-adevăr ca o fiară rătăcită, am început să alerg aşa cum mai eram în stare, şi tot timpul gândul: „dacă aş putea-o lua cu mine!” şi, contrariul: „există întuneric acolo unde e ea ?”. întrebi cum trăiesc; iată, aşa trăiesc.”

În teribila Scrisoare către Tata, Kafka oferă câteva dintre cheile situaţiei sale: „Eu eram întotdeauna acoperit de ruşine; sau îţi ascultam poruncile, şi atunci mă simţeam ruşinat, căci ele erau valabile numai pentru mine; sau mă încăpăţânam să nu le dau ascultare, ceea ce era la fel de ruşinos, căci cutezam să mă arăt încăpăţânat faţă de tine; sau nu puteam să le dau ascultare, căci de pildă eu nu aveam forţa ta, pofta ta de mâncare, îndemânarea ta, şi asta era de fapt ruşinea cea mai mare dintre toate. În felul acesta evoluau nu reflecţiile, ci simţămintele copilului care eram eu”. La sfârşitul scrisorii, Kafka îi dă cuvântul tatălui, care oferă un diagnostic nemilos pentru situaţia în care se află fiul său: „Tu eşti neputincios în faţa vieţii”. Kafka se poate să fi fost o inteligenţă vătămată.

Jose Antonio Marina, “Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei”. Traducere din limba spaniolă de Cristina Sava şi Rafael Pisot. Iaşi, Ed. Polirom, 2006

despre inventarea de scopuri…

Inventarea de scopuri este cea mai importantă caracteristică a inteligenţei umane. Şi dacă se înşală cu privire la scopuri, se înşală în toate privinţele. Inteligenţa nu se ocupă doar cu rezolvarea problemelor, ci şi cu formularea lor. O ţintă greşită, sau falsă, sau rea perverteşte toate raţionamentele care conduc la ea.

Gândurile sau activităţile care sunt inteligente in sine se pot dovedi stupide atunci când contextul în care se desfăşoară este stupid.

Principiul ierarhiei contextelor mi se pare absolut necesar pentru a înţelege comportamentul uman şi a-l evalua just. Ne obligă la stratificarea judecăţilor. Ceea ce este acceptabil la un nivel poate să înceteze a mai fi, dacă nivelul în sine este unul detestabil.

[…] legendara şarjă a Brigăzii de cavalerie uşoară engleze, la Balaklava, în timpul războiului Crimeii. Lordul Raglan, comandantul în funcţie, a ordonat înaintarea rapidă a cavaleriei împotriva unei poziţii ruseşti, pentru a nu-i permite inamicului să îşi retragă tunurile. O mare cavalcadă în linie dreaptă. Nu a luat în considerare că pe flancuri mai erau destulă artilerie şi destui puşcaşi care puteau să tragă în atacatori ca la un tir de bâlci. Cavaleria a îndeplinit cu eroism ordinul necugetat, dar nu mă miră comentariul ziarului The Observer: „Războiul Crimeii a atins culmea prostiei”.  Dintre cei şapte sute de călăreţi care au participat la şarjă s-au întors mai puţin de două sute. Faptele au fost de mare curaj; totuşi, contextul era absurd. În epitaful celor căzuţi ar fi trebuit să scrie: „A murit ca un erou pentru că s-a supus unui ordin stupid”. În realitate, în epitaf au fost scrise nişte versuri de Tennyson, a căror frumuseţe mă indispune profund:

Datoria noastră nu era să ne întrebăm de ce,
Datoria noastră era să ne avântăm pe cai şi să murim.

Jose Antonio Marina, “Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei”. Traducere din limba spaniolă de Cristina Sava şi Rafael Pisot. Iaşi, Ed. Polirom, 2006

monk, modulul mogul

Mecanismele inteligenţei s-au construit pe parcursul unei lungi evoluţii biologice şi prin intermediul unui fel de bricolaj. Par să funcţioneze ca module destul de independente.

Modulele autonome oferă soluţii concrete pentru probleme concrete. Frica este un bun exemplu. În lumea animală, un pericol determină – în funcţie de specie – unul din cele trei răspunsuri posibile: fuga, nemişcarea, atacul. Sunt scheme înrădăcinate, care se activează când apare ocazia. Dar inteligenţa umană se străduieşte să integreze acest ansamblu de module preprogramate încă din negura vremurilor, pentru a le adapta la probleme mai complexe. În cazul fricii am inventat o nouă posibilitate de răspuns: să nu lăsăm frica să declanşeze o conduită automată. Nici fuga, nici nemişcarea, nici atacul, ci analizarea naturii reale a pericolului, dacă acesta trebuie înfruntat sau dacă trebuie să fugim. Această atitudine îşi are meritele şi dificultăţile ei.

Este uşor de dovedit că există credinţe, sentimente, obiceiuri care par de nepătruns, închistate şi care se manifestă inependent de controlul nostru.

Modulele afective pot intra în coliziune. Fiinţa umană este egoistă şi altruistă, independentă şi socială, pasională şi raţională. Pentru a ne uşura supravieţuirea, evoluţia a încercat să organizeze această babilonie de mecanisme independente. Apar mari sisteme unificatoare: limbajul, raţiunea, capacitatea de planificare şi decizie. Dar aceste structuri superioare sunt foarte tinere şi trebuie să interacţioneze  cu modulele vechi, care rămân închistate. Decurge de aici un proces de negociere, de reconfigurare, care defineşte comportamentul inteligent.

Concluzie provizorie: Cauza eşecului inteligenţei este intervenţia unui modul inadecvat, care a căpătat o supremaţie nemeritată din cauza unei erori a inteligenţei executive.

Pierre Janet, un mare psihiatru, […] spunea că la originea tuturor conduitelor anormale se află o ruptură a legăturilor ce armonizează diferitele module mentale, ruptură pe care a numit-o psihastenie.

Jose Antonio Marina, “Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei”. Traducere din limba spaniolă de Cristina Sava şi Rafael Pisot. Iaşi, Ed. Polirom, 2006

inteligenţa duplex

Reiau seria de postari despre inteligenta esuata,

Dacă vrem să fim fideli realităţii, trebuie să recunoaştem că inteligenţa noastră are două niveluri, este o inteligenţă duplex. Una este capacitatea intelectuală – parterul – şi alta modul în care utilizăm această capacitate – etajul. O persoană foarte inteligentă îşi poate folosi inteligenţa într-un mod prostesc. Aceasta este esenţa eşecului, marele paradox al inteligenţei, care, ca toate paradoxurile, produce un soi de ameţeală. Discrepanţa dintre „a fi” inteligent şi „a se comporta ” inteligent ne arată că între cele două niveluri există un hiatus în care acţionează un câmp de forţe descris de regulă greşit şi faptul acesta implică un câmp de cercetare interesant.

***

Îmi aduc aminte că Sperry, unul dintre marii neurologi ai secolului trecut, care a primit Premiul Nobel pentru medicină, spunea că funcţia principală a creierului nu este de cunoaştere, ci de dirijare a comportamentului şi că ţine de un idealism cam şubred să crezi că stomacul lucrează pentru creier, când, în realitate, lucrurile se petrec invers, creierul fiind acela care lucrează pentru stomac.

***

Voi face o primă cartografiere a inteligenţei. Trebuie să distingem două niveluri:

1). Inteligenţa structurală: este capacitatea primară, pe care, să fim înţeleşi, o măsoară testele de inteligenţă. Pentru a-i sublinia caracterul operaţional, o numesc inteligenţă computaţională

2). Folosirea inteligenţei: este inteligenţa în acţiune, cu alte cuvinte, modul în care un subiect îşi foloseşte capacităţile. Deocamdataă nu există un test care să o măsoare.

Şi între cele două va trebui să admitem un anume factor de distorsiune, câţiva deformatori epistemologici, afectivi sau operaţionali. Teza pe care o apăr este următoarea: ceea ce am numit inteligenţă structurală se compune dintr-o serie de mecanisme, capacităţi, modalităţi de răspuns care funcţionează la nivel subconştient. Nu-i cunoaştem activităţile, ci doar câteva dintre rezultate. La nivelul conştient de apar gânduri, imagini, dorinţe, cuvinte, fără să ştim de ce.

Jose Antonio Marina, “Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei”. Traducere din limba spaniolă de Cristina Sava şi Rafael Pisot. Iaşi, Ed. Polirom, 2006

este fericirea oportunistă şi toantă?

„O idee incomodă despre natura umană susţine că fericirea este oportunistă şi toantă şi că numai suferinţa este creatoare. Această idee a generat un întreg sistem conceptual care, începând cu romantismul, influenţează stilul nostru cultural: „Fii frumos şi trist”, aceasta este deviza. S-a propagat un soi de fascinaţie pentru boală şi pentru nebunie, care nu are legătură cu realitatea. Nu e nimic mai îngrozitor decât boala şi nimic mai monoton decât nebunia.

În discursul său Despre prostie, Robert Musil a semnalat deja aparenţa ei înşelătoare: „Dacă prostia nu ar avea nimic în comun cu ceea ce ar putea trece drept talent, progres, speranţă sau perfecţionare, nimeni nu ar vrea să fie prost.”

Inteligenţa eşuează atunci când este incapabilă să se adapteze realităţii, să înţeleagă ce se întâmplă sau ce ni se întâmplă, să rezolve probleme afective, sociale, sau politice; când greşeşte în mod sistematic, propunându-şi scopuri absurde sau încăpţânându-se să folosească mijloace ineficiente; când nu fructifică ocaziile; când hotărăşte să-şi amărască viaţa; când se prăbuşeşte din cauza cruzimii şi a violenţei.”

metafizica prăbuşirii

„Mărturisesc că nu-mi place eşecul. Cred că una dintre intoxicările culturale postromantice a fost preferinţa pentru o metafizică a prăbuşirii. Şi, pe cât posibil, aceasta să se întâmple în capul altora, ceea ce e culmea imposturii. Să-l citeşti pe Sade e minunat, nu şi să trăieşti ca el. Transformarea degradării, eşecului, groazei, cruzimii, absurdului în obiecte estetice este inevitabilă, dar e descumpănitoare. Desparte arta de viaţă. Ca urmare, afirmaţia lui George Steiner potrivit căreia „cultura nu face oamenii mai buni” este scandaloasă tocmai pentru că e adevărată. Păcat.”

„Ceea ce mă face să studiez o temă atât de complicată e optimismul meu de pedagog. Cred că inteligenţa poate triumfa şi ar fi de dorit să o facă. Să încercăm şi noi. Scopul acestei cărţi este să ajute la reducerea vulnerabilităţii omului.”

Jose Antonio Marina, “Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei”. Traducere din limba spaniolă de Cristina Sava şi Rafael Pisot. Iaşi, Ed. Polirom, 2006

inteligenţa vătămată şi inteligenţa eşuată…

În acest studiu, inteligenţa este coborâtă „de pe tronul său platonic, unde se dedica problemelor raţiunii pure, broderiilor matematice, filigranului cartezian” şi este cufundată în viaţa de zi cu zi, „în labirinturile palpitante ale inimii, în impura raţiune practică.” Marele obiectiv al inteligenţei este ceea ce numim fericire şi, din acest motiv, toate eşecurile ei conduc la nefericire. „E tragic să descoperi că deseori circumstanţele, experienţele de viaţă ale unei persoane îi limitează acesteia resursele intelectuale, capacitatea de a ţine piept vieţii. Se ajunge atunci la un eşec obiectiv de care, desigur, victima nu este responsabilă. Un copil căruia i s-a inoculat ura va suferi de un dezechilibru permanent în viaţă. Este o inteligenţă vătămată.”

„De multe ori este dificil să distingem între o inteligenţă vătămată şi una eşuată, pentru că amândouă duc la aceleaşi rezultate dureroase.” Este vorba de fenomene complexe, greu de definit. Să luăm cazul lui Franz Kafka. „Se considera un neîmplinit şi nu din cauza lipsei succesului literar, ci a dificultăţii de a trăi. În unele rânduri vorbeşte despre eşec ca fiind „destinul său fatal”, în altele ca fiind „o acţiune intenţionată”. „Ceea ce doream eu era să trăiesc fără să fiu deranjat.” A fost victima unei patetice vulnerabilităţi care l-a făcut să scrie: „Pe bastonul lui Balzac poate fi citită această inscripţie „Dărâm toate obstacolele.” Pe al meu: „Toate obstacolele mă dărâmă.” ” De unde venea această fragilitate? Ar fi putut să o evite? Ar fi trebuit să o evite? O întrebare şi mai insidioasă: Am fi dorit să o evite?”

Jose Antonio Marina, „Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei”. Traducere din limba spaniolă de Cristina Sava şi Rafael Pisot. Iaşi, Ed. Polirom, 2006

două naivităţi…

În demersul de „studiere” a eşecului inteligenţei ne asumăm, aparent, două naivităţi. Prima este naivitatea de a crede că nefericirea e rea. Ce ne împiedică să considerăm că Hamlet nu era fericit, în tristeţea lui? Sau Cioran, când voia să-şi formeze o părere despre cineva studia reacţia lui la fraza „turnesol”: „Nu suport nefericirea de a fi fericit.” A doua naivitate este aceea că se poate ajunge la fericire după un manual, eludând, astfel misterul fiecărui destin în parte. Această naivitate am amendat-o prin istoria cu pasărea şi cu laţul. Şi poate, pe parcursul demonstraţiei, vor mai apărea şi alte … naivităţi, malentendu-uri, etc. inerente… Voi încerca să veghez ca acest demers să nu devină, în loc de o analiză a eşecului intelegenţei, o ilustrare a lui … 🙂