Beausergent's Blog

– blog de semne şi minuni –

Maxime le Forestier chante Brassens l’orphelin

versurile aici

versurile aici

iar monstruoasa traducere, pe care nu v-o recomandat, aici.

Aprilie 12, 2010 Posted by | Georges Brassens, Muzică | 7 comentarii

The Weary Kind

Aprilie 12, 2010 Posted by | Muzică | 2 comentarii

Silent Worship

Aprilie 2, 2010 Posted by | Muzică | 4 comentarii

a delight to listen

Martie 5, 2010 Posted by | Muzică | Lasă un comentariu

Duşi cu pluta…

Ianuarie 23, 2010 Posted by | Despre mine, Muzică | 9 comentarii

just relax…

Noiembrie 8, 2009 Posted by | Muzică | 14 comentarii

Pequeño Vals Vienés

Federico García Lorca: Pequeño Vals Vienés

Octombrie 11, 2009 Posted by | Muzică | 4 comentarii

Vai, clovnii, Vanea! Mamă, mamă…

Dialog în faţa televizorului

– Vai, clovnii, Vanea! Mamă, mamă,
ce-nzorzonaţi! Ce rujuri verzi!
Şi câta gura, Doamne, ia-mă!
Da’, Vanea, cum vorbesc îi vezi?
Iar ăl cu haina roz-pestriţă
şi mutră de beţiv sadea,
cumnatu-ntreg la crâşmă, criţă.
P-onoarea mea!

– Tu, pe cumnat să-l laşi în pace.
E el cum e, dar e de neam.
Împroşti cu pudre şi chiştoace
şi sari pe alţii, tam-nesam.
În loc să torni atât venin,
te-ai duce după niscai vin.
Nu vrei? Tot eu, halal destin!
Acuşa vin.

– Piticii! Ah, ce poartă uite-i!
Supraelastic. Cel mai cel!
Noi nici cu străbunica mitei,
n-am face rost de-aşa model.
Iar şleahta ta de beţivani,
cu pantaloni de mii de ani,
sugând trăscău de zece bani,
curat golani!

– N-or fi ei împopoţonaţi,
da’ nici nu beau din bani furaţi.
Poşircă, da, că-s toţi săraci.
Aşa că tu, mai taci!
Dar că vorbim de asta, Zina,
gruzinul tău de sub fereşti,
ce da de duşcă şi benzina,
ţi-l aminteşti?

– Vai, urlu, Vanea! Ca văpaia
ard penele pe papagali.
Şi uite bluzişoara aia,
cu volănaşe, verde-pal…
Din primă, jură că mi-o iei!
Un metru-doi, acolo, ce-i?
Ce „lasă”! Numai „lasă”-aud…
Cât eşti de crud!

– La primă, Zina, pune-i cruce!
Uitaşi cum mă turnai de zor?
Un pumn ţi-aş da, să nu-l poţi duce.
Şi-ar vrea bănuţii, – hai că mor!
Cât despre bluza verde-pal,
Ţi-ar sta-ntr-un hal fără de hal
şi-ar trebui material
cât pentr-un cal!

– Ah, acrobaţii mă omoară!
Uite-l pe ăl din stânga-n mov.
Aşa sărea şi-alaltăseară
La noi la club tov Satiukov.
Iar, Vanea, tu, nici n-ai mâncat,
că-ndată ţop! de-a dreptu-n pat.
Când nu răcneşti, eşti mort de beat.
Halal bărbat!…

– Să dai cu gura eşti isteaţă,
îţi umblă mintea, nu zic nu.
Mă zbat de dis-de-dimineaţă
şi când să suflu – caţă – tu!
Şi-atuncea, Zina, e firesc
ce ceilalţi să mă-mpărtăşesc,
căci singur nu obişnuiesc
să mă pilesc.

Ah, ce gimnastă! Mititica,
parcă-i pe arcuri, zău-aşa!
La lacto-barul „Rândunica”,
ospătăriţa-i ruptă ea!
În schimb, prietenele-ţi sînt
o apă toate şi-un pământ.
Urâte, să te strâbi şi-n gând –
şi croşetând!

– Nu, zău? Dar la chermeză, Lila,
casiera, de!… OPCL?!…
Ce-o mai strângeai, mai mare sila!
Da’ nu zic ba: avea un ce.
În loc să ţipi ca un zălud,
mai bine, hai, la vară-n sud.
Iar „lasă”! Numai „lasă”-aud.
Cât eşti de crud!

în româneşte de MADELEINE FORTUNESCU

revista Secolul 20, nr.267-269

Octombrie 3, 2009 Posted by | Literatură, Muzică | 15 comentarii

Un exagerat

http://www.youtube.com/watch?v=2bVK0CXkuck

Radu COSAŞU despre Jacques Brel

Un exagerat

„Cînt, persist şi semnez: mă numesc Jacques Brel ”

Ceea ce-l exclude pe Brel din rîndul celor mai fericiţi şi prea normali cîntăreţi de muzică uşoară este incapacitatea lui de a fi normal, fericit şi melodios, conform normelor în vigoare. El nu e cel mai bun. El e în afara celor mai buni. Muzica lui nu e uşoară. Ea e grea, complicată şi, în cele din urmă, insuportabilă. Toată arta lui vrea şi izbuteşte să facă insuportabilă banala confesie lirică de consum şi consens popular dintr-un „te iubesc”, dintr-un „iartă-mă”, dintr-un „hai să ne-ntîlnim sâmbătă seară!”. La Brel, „hai să ne-ntîlnim sâmbătă seară!” devine, dragă domnule, o tragedie. Căci sâmbătă seară, cînd ziceam că o să mergem la cinema, Madeleine nu vine la întâlnire. Şi dacă nu vine, ce-i? Cum, ce-i? Păi „Madeleine c’est mon Amérique à moi, c’est mon Noël…”. Fii, dom’le, serios! Păi tocmai asta sînt. Tramvai după tramvai, Madeleine nu apare şi omul – care poate fi distrus, dar nu învins, vorba ceea – proiectează vise tot mai mărunte şi tot mai exagerate; dacă am pierdut cinema-ul, mergem să mâncăm cartofi prăjiţi la Eugène şi dacă nu găsim „des frites chez Eugène „, luăm tramvaiul înapoi… Tânărul tremură, ţipă şi urlă într-un singur cântec, de parcă i s-ar juca viaţa. El exagerează, desigur. Absolut tot ce cîntă în Brel, pe chipul şi în gesturile sale e o exagerare: nimeni nu exagerează ca el cînd strigă „j’arrive!” sau „ma vie”, nimeni nu exagerează ca el într-un simplu „peut-être” sau „tu sais”, cînd murmură „să vorbim despre altceva”, cînd scoate limba spre „marii mahări” sau în voluptatea cu care rupe negaţia „pas ” de corpul unui vers. Fondul acestei exageraţiuni a fost dezvăluit odată, într-un singur vers al confesiunii „des vieux amants „, şi ţine tot de o incapacitate: aceea a neputinţei „de a deveni adult”. Brel e un adolescent nemîntuit, încărcat de „toată metafizica vîrstei de 15 ani”, cînd îţi plac Ibsen şi inflexibilii, cînd „n-ai învăţat să te îndoieşti de toţi şi de toate”, cînd te gîndeşti să mori primăvara, aruncîndu-le în faţă, tuturor, dispreţul tău, dar pînă la acel moment tremuri în staţia de „tram 33” pentru Madeleine. Adulţii sînt urîţii, plicticoşii care-ţi impută că prea le iei în serios, sînt „les bourgeois”, „le bourgeois c’est le vulgaire”, vorba unchiului Gustave (Flaubert), sînt proastele care nu înţeleg că aducîndu-le bomboane le-ai dat chiar sufletul tău, sînt idioţii cărora le place cum se omoară taurii în arenă, „tous ces gens-là”, cu excepţia prietenilor şi a celor numiţi „les vieux „. Nimeni nu are, în muzica asta, sarcasmul lui Brel ridiculizînd prostia generală – nimeni nu are puterea şi fineţea lui de umor în a-şi asuma ridicolul personal în faţa blocului de granit al stupidităţii. Ca şi lipsa de duplicitate, vulnerabilitatea lui e totală. El o garantează însă cu un chip pe care curajul disperării adolescente pentru pierderea unei iubite găseşte mereu convulsia unui sentiment înalt şi capital în cererea de a schimba viaţa sau de a crăpa. Ceea ce-i apăsător, constrîngător, de nerefuzat, la Brel şi la muzica lui – domnule, iartă-mă – uşoară, este acreditarea exagerării ca supremă sinceritate: fără exagerare, nu se poate trăi şi iubi. Viaţa însăşi e o exagerare a naturii. Dacă vrei ca ea să nu te părăsească – trebuie să exagerezi, cu aceeaşi consecvenţă, ca ea. Brel e un adolescent exaltat – cu oroare de orice adulterie -, un tînăr nebun şi un bufon brusc bătrîn – cu oroare de orice solemnitate – care-ţi dă insuportabilul sentiment că are dreptate în ce urlă, lăsîndu-ţi melancolia deloc blîndă a unui patetism pe care nu ştii cine-l face desuet, tot mai desuet: înţelepciunea sau laşităţile noastre?

Octombrie 1, 2009 Posted by | Literatură, Muzică | 15 comentarii

au-delà de au dehors

Picture 011

Septembrie 26, 2009 Posted by | Le Petit Beausergent Illustré, Muzică | 21 comentarii