Dumitru

Luă mărul în mână și se uită lung la el. Cum de există mere pe lume? Și, dacă tot există, cum de arată exact așa și nu altfel. Cum de există ceva, în loc de nimic? Întreaga existență i se păru în acel moment o minune. Puse apoi, ușor, mărul la loc în tavă. Nu se omora după gustul dulce acrișor și nici după textura aceea care i se părea ușor dușmănoasă. Evenimentele ultimilor ani îi dădeau percepția veșniciei, ca o fereastră deschisă în peretele continuumului spațio-temporal, prin care aceasta intra în universul familiar, cum intră în casă zăpada și aerul rece când deschizi ușa și e viscol afară. Își imagină pentru o clipă că tocmai a intrat pe ușă, venind de dincolo și totul i se păru bizar din cale-afară. Amor fati! „Ce-i musai îi musai”, își spuse, și se duse în bucătărie să spele vasele. Copiii nu erau acasă, iar soția se odihnea. Dădu drumul la televizorul din bucătărie, să nu fie singur și iniție procedura. El niciodată nu făcea ordine, zicea, ci instituia o ordine. Odată ordinea instuită (din nou), reveni în living și se instală în fotoliu să mai citească un pic, vreo jumătate de oră, cel mult, răsplată pentru jertfa tocmai depusă pe altarul Necesității. Avu și ceva noroc: pe Mezzo era pian. Fusese un răsfățat al sorții. Deși școlile îl duseseră spre o profesie față de care avea doar o chemare vagă, de douăzeci de ani făcea la serviciu exact ce i se potrivea cel mai bine: să creeze lumi funcționale. Colegii, de fapt mai mult colegele, îi spuneau că vor pe calculator un program care să le facă asta, asta și asta și el le făcea. Apoi se întorcea acasă. Pe drumul înspre și dinspre serviciu se gândea tot timpul la ce-a mai citit, la ce a spus unul sau altul, la ce a spus el, la ce ar fi fost mai bine să spună el, de-astea. Din această cauză avea tot timpul, pe stradă, un aer absent. Îi mai plăceau și anotimpurile și acesta era un motiv de distragere în plus. Îi plăcea să râdă, dar din această cauză se supăra ușor. Cum să nu fie totul în regulă și cum să nu ne scăldăm cu toții într-o cordialitate colegială, la serviciu, familială, acasă?! Cordialitate! Și acest cuvânt îl reținuse de la Andrei Pleșu. Era fan. Încă din facultate, când încă nu se prea știa de el. Se cufundase într-un text din Secolul 20 în timpul seminarul de matematici speciale și uitase unde se afla. Un coleg îi spusese că n-a mai văzut pe nimeni să citească atât de adâncit. S-a uitat la numele autorului: Andrei Pleșu. De ținut minte. Și apoi învățase de la acesta să încerce să-și facă discursul seducător, spectaculos. Nimeni nu e obligat să te asculte, spunea maestrul, trebuie să-l faci să merite să te asculte. Cel mai frumos compliment, de la o fetiță de zece ani: îmi place de nașu’ că vorbește frumos. Apoi de la un coleg, care, după o filipică de-a lui plină de elocință, spusese că merge acasă, își desface o bere, și-și mai pune o dată, din memorie, discursul lui. Dar, da. De-afară vântul bătea tot mai tare, vântul veșniciei, sub aspectul său familiar nouă, acela al finitudinii și al temporarului.

Publicitate