minus şi cu minus e-n plus

– Ce-ai acolo? mă-ntreabă colega.
– Cărţi! Am descoperit că în momentele în care, la serviciu, inconfortul psihologic indus atinge un nivel sufocant (adică dacă mă-nervez prea tare) şi dacă fug peste drum la Alexandria şi-mi cumpăr cărţi, atunci îmi revin.
– Exact aşa sunt şi eu. Dar eu îmi cumpăr pantofi. De lângă Alexandria. Am o colecţie-ntreagă… Dar ai dat mult pe cărţile acelea? mă întreabă ea în timp ce eu mă uitam ceva mai atent într-un dicţionar şcolar de antonime cu care intenţionam să-l surprind neplăcut pe juniorul mic, să ştiu dacă dai pe cărţi mai mult decât dau eu pe pantofi.
– Păi, constat că pe asta am dat mai mult decât merită. Uite, acum realizez că din cartea asta am primit doar stângul, nu şi dreptul.
– ?…
– Uite. Am găsit la „P” : Pace antonim cu război. Dar dacă merg la „R” nu găsesc război (eventual antonim cu pace).
– :D. Normal, dacă e pus la pace, de ce să-l mai pună încă o dată la război?! De ce să-i chinuim pe bieţii copii? …

Publicitate

The future of Hugo

Iată cum prezintă saitul „Livres pour tous” romanul lui Hugo.

Thèmes abordés: amour, bonté, clergé, criminel, destin, emprisonnement, enfance, faute, femme, guerre, héroïsme, injustice, justice, mal, misère, orphelin, ouvrier, peuple, police, progrès, rachat, république, révolution, sacrifice, société, vertu, ville.

Nu e puţin, nu-i aşa?

Ce dacă autorul spunea, chiar în cuprinsul romanului, că:

„Ce livre est un drame dont le premier personnage est l’infini.
L’homme est le second.”

Ce-o mai interesează pe doamna posteritate „ce a vrut să spună autorul”? Ştie ea mai bine.
Parafrazând un personaj dintr-un film de-al lui Daneliuc, putem spune, mai pe româneşte: „The future! Of, Hugo.”

so close!

copy paste de pe hotnews:

„Deputatii au aprobat legea privind amnistia pentru functionarii obligati sa returneze sporurile

de I.R. HotNews.ro

Marţi, 8 mai 2012, 13:24 Actualitate | Esenţial

Camera Deputatilor a adoptat, marti, cu 234 voturi „pentru” si nici un vot impotriva, proiectul de lege privind amnistia fiscala pentru circa 300.000 de functionari publici obligati sa returneze sporurile incasate in 2008-2010, transmite Mediafax.
Vom reveni cu amanunte.”

Huh!!!! That was close!!!
Noroc că eu am reuşit luna trecută să returnez ultima rată din cele 120 de milioane (lei vechi) sporul de dispozitiv pe anii 2005-2009 şi încă vreo 25 de milioane (în ultimii doi ani) sporul de fidelitate. Altfel nu ştiu ce mă făceam… (Amnistie fiscală e ceva rău, nu?)

Lecţii de viaţă (lucrare de laborator)

Recunosc că am greştit când, într-un post recent, ironizam cu şeldonescă superioritate, lipsa de rigoare în folosirea cuvântului „greutate” într-o culegere de mate.

Sărman autor beştelit! Tu nu făceai decât să-i pregăteşti pe copii pentru viaţă.

Mi-am amintit cum, pe vremea când eram în fabrică, directorul comercial mi-a cerut să-i spun ce suprafaţă are un anumit tip de container. Am rămas pe gânduri câteva clipe, neştiind care suprafaţă îl interesează: suprafaţa laterală, suprafaţa totală sau… care? Nici nu-mi dădeam seama la ce i-ar putea folosi o astfel de informaţie, doar nu-l punea nimeni să-l vopsească?! Văzându-mi nedumerirea a adăugat, dispreţuitor, că să i-o spun în metri cubi! Aaaa! Aşa da! Mai venim pe-acasă… voia să ştie câtă marfă încape într-un astfel de container şi i-am comunicat cifra instantaneu.

Aşa e… Ai dreptate umil autor de culegeri. Într-o lume în care şeful îţi cere să-i calculezi suprafaţa unui paraleliped în metri cubi, să vorbeşti despre greutate altfel decât în unităţi de masă ar fi un moft ridicol…

Şi tot aşa, să presupunem că un şef, folosind exprimarea din enunţul unui alt exerciţiu din aceeaşi culegere (din care chiar s-au dat subiectele la examenele naţionale de anul acesta), i-ar spune unui coleg/subaltern, în limba română, următoarele cuvinte:

„Se distribuie, în mod egal, 462 de piersici şi 644 de mere în pungi şi, astfel, rămân neambalate 12 piersici şi 14 mere.
a). Câte fructe au fost ambalate”

Voi ce aţi răspunde? Pe bune. Vă rog să mă ajutaţi. Sunt foarte curios vouă cât vă dă?

Apoi urmează punctul c). Câte pungi s-au folosit?

În acest moment, cu adânc respect şi cu profundă părere de rău, ne despărţim de cititorii care au o bază de cunoştinţe teoretice şi practice de factură exclusiv umanistă, restul articolului nu li se adresează.

Buuuuuuun. Deci am rămas între noi, ăştialalţi.

Cum e posibil, fraţilor, într-un capitol în care se face referire la teorema impărţirii cu rest: D=C*Î+R, unde R<Î, să nu se ţină seama de R<Î? Când zicem: rămân, noi prin asta înţelegem rest, adică ceva mai mic decât împărţitorul, ceva care e prea puţin ca să mai meargă odată (ca răspuns la întrebarea „de câte ori merge Î în D ?”). Răspunsul autorului la întrebarea de la punctul c). este: maxim 90. Asta înseamnă: 5 piersici şi 7 mere într-o pungă. Şi atunci cum de au mai rămas 12 mere şi 14 piersici pe dinafară?!? S-au terminat pungile?! Într-o problemă de mate?! Sau persoana care ambala fructele s-a enervat şi, după ce a umplut 90 de pungi, a renunţat să mai continue, gândindu-se, probabil, că mai bine se face autor de culegeri de mate, renunţând astfel, la o frumoasă carieră de ambalator de fructe. (Vade retro, Sheldone!)

şi tu, brutus?!…

Am avut întotdeauna un profund respect pentru autorii de culegeri de mate. Se pare că acest respect e necondiţionat, întrucât, atunci când îi surprind cu bâta’n baltă, sunt doar amuzat. Rezolvam, ieri, cu un băiat de-a opta, subiecte pentru examenele naţionale, când dăm peste o problemă în care se cerea greutatea unui corp geometric. „Hopa!”, exclam eu, doct, „aici e şi puţină fizică”. Îl las să rezolve problema, dar, contrariat de faptul că enunţul nu pomeneşte nimic despre valoarea acceleraţiei gravitaţionale, în momentul în care copilul a aflat masa corpului, îi zic să verifice la răspunsuri. Ceea ce era de aşteptat de la un matematician pur-sânge, răspunsul exprima „greutatea” corpului în kilograme! Ca absolvent de liceu de mate-fizică, n-am putut decât să zâmbesc cu o superioară îngăduinţă în faţa unei asemenea ignoranţe. Explicaţia erorii, a apărut însă, pe pagina următoare, unde, cu stupoare, am întâlnit enunţul următor: „Unui elev, după ce a primit patru note la fizică, îi iese media cinci. Ce notă trebuie să mai ia, ca să îi iasă media şase?” Da, frate! E grea fizica. Stimat auctore! dacă citeşti aceste rânduri, spune-ne, rogu-te: ai luat până la urmă zecele ăla, să-ţi iasă media şase, au ba?…

bun simţ

Eroii, însoţiţi de o întreagă armată, trebuie să atace oraşul demonilor, aflat pe o insulă, undeva, în mijlocul oceanului. Buuuun… Ajunşi ei pe ţărmul oceanului îşi pun problema cum să-l treacă  (oceanul, bineînţeles). Prima idee care le vine: să înalţe o rugăciune către Zeul-ocean. Zis şi făcut. Trei zile s-au rugat şi au postit şi… nimic. Niciun răspuns. Văzând „înfumurarea zeului” iată ce grăi eroul:

„Cei cu minte puţină socotesc bunăcuviinţa şi blândeţea ca lipsă de putere. Zadarnic strici bunătatea pe ei. Dar ai să vezi numai cum voi aduce eu, cu săgeţile, oceanul acesta mândru pe calea cuvenită; nu numai că-l voi înăbuşi cu peşti morţi şi mormane de hoituri , dar îl voi seca cu duhoarea lor cumplită. Adă-mi arcul şi tolba, o, fiu al lui Sumitra.”

Şi începu un dezastru ecologic de proporţii mitologice, provocând reacţia, de mult bun-simţ, a Zeului ocean, care-l interpelă pe erou cu următoarele cuvinte:

„O, Ramachandra, Stăpâne al meu! Supus mă aflu şi eu legilor Firii ca pământul, aerul, eterul şi lumina, şi toate câte, împreunate, fac lumea aceasta. Cum pot să mă despart de firea mea, prin care sunt întins, adânc şi plin de valuri, de netrecut? […] Spune prietenilor tăi  vanara să aducă bolovani şi copaci să facă un pod.”

Eroul „primi cu bunăvoie dezvinovăţirea Zeului ocean”. „Mii de vanara porniră plini de înflăcărare şi terminară curând podul.”

***

***

Şi m-am mai băgat într-o zi în seamă comentând pe un blog de top. Ideea articolului în cauză era următoarea: se demonstra că principiul democratic „Vox populi, vox Dei” este neavenit, din moment ce fusese formulat pentru prima dată într-un context negativ, posteritatea validându-l prin scoaterea lui din context. Care a fost contextul despre care se afirmă că a lansat ideea respectivă)? Un cărturar îi scrie lui Carol cel Mare să nu-i asculte pe cei care susţin că „Vox populi, vox Dei” pentru că nu e bine. Ceva de genul… Eu mi-am permis să observ că din chiar enunţul respectiv reiese că formula încriminată era cunoscută şi folosită în epocă (altmiteri ce motiv ar fi avut învăţatul să-l pună în gardă pe rege asupra inadecvării învăţăturii ei) şi că e prea târziu să ne apucăm să incriminăm principiile democratice, eşecului democraţiei reprezentative fiind recomandabil, după părerea mea, să i se răspundă cu o întărire a democraţiei participative. Răspunsul autorului a fost că nu există, că e sigur că formula a fost lansată atunci, în acel context. Mie formula „Vox populi, vox Dei” mi se pare adecvată conjunctural şi anume când clasa politică e submediocră, cum e cazul în zilele noastre.

Văd pe stradă figuri mult mai inteligente decât cele pe care le văd la televizor, ba, mi-aş lua îndrăzneala să afirm, mai inteligente chiar decât a mea. Am fost foarte măgulit când, cu câţiva ani în urmă, la o nuntă, ieşind pe terasa restaurantului, unde bărbaţii urmăreau un meci de fotbal, am fost apostrofat prin cuvintele: „Dom’le! Te văd om cult! Dă-te la o parte că nu văd la televizor!” Cultura a fos întotdeauna la loc de cinste în ţara asta!

Nunta era la Timisoara, o verisoară de-a soţiei se căsătorea cu un aristocrat german, om cu castel, lac, pădure, etc. Pe invitaţie scria că ceremonia de cununie va avea loc la Biserica Ortodoxă din Sinaia! Ne-am gândit că e normal să-i pună pe deget inelul nibelungilor într-un cadru deosebit, dar tocmai la Sinaia?!  Am aflat întâmplător, cu o zi inainte, de nuntă, că de fapt, era vorba despre un cartier al Timişorii, care aşa se numea el: Sinaia (de fapt cred că e vorba de o piaţă). Altfel…

Timişoara îşi mai deruta vizitatorii şi prin numerele tramvaielor. Nu era 1 şi 1 barat. Era 1 negru şi 1 roşu. Când o vecină s-a dus la Timişoara să-şi înscrie fiica la medicină a întrebat în staţie ce tramvai trebuie să ia. I s-a răspuns că unu negru. Au stat, au aştept, dar niciun tramvai care oprea nu corespundea criteriului respectiv. Când, în cele din urmă, au mai întrebat pe cineva, li s-a răspuns că-l pot lua pe cel care tocmai oprise în staţie. „Dar nu e negru!” au răspuns ele contrariate. „Doamnă! Nici la pompele funebre nu merge tramvai negru!” a venit răspunsul prompt!

după adâncă reflecţie…

injurare verba magistri

De ani de zile sunt admirator fanatic al lui Andrei Pleşu, nu ştiu ce mi-a venit să mă apuc să-i comentez ironic aserţiunile. Încă din primele însemnări pe acest blog reiese că mă străduiesc să scap de obsesii negativiste. Înlocuiţi, în următorul text, „conservatorul” cu „conversatorul” şi veţi observa componenta terapeutică a acestui blog pentru autorul lui:  „Conservatorul autentic nu se lasă definit de negativitatea adversarului; în locul revoltei obositoare şi al împotrivirii fanatice, care cer demascarea „cu timp şi fără timp“ a neorînduielilor veacului, sensibilitatea conservatoare vrea să aducă lumină prin efecte secundare”. Textul de mai jos, publicat ieri din greşeală şi retras, în cele din urmă, e o dovadă că sunt departe de a mă fi vindecat de vindicativ-isme.

„JUPÂN DUMITRACHE: Adicătele, cum vine vorba asta?
IPINGESCU (după adâncă reflecţie): A! înţeleg! bate în ciocoi…”

adică să vedem ce mai zice stimabilul.

Prezenţa „spiritului critic în supradoză” poate fi interpretată ca o reacţie organică la o conduită supra-criticabilă a clasei politice de azi, aşa cum creşte numărul limfocitelor în cazul unei infecţii în organism. „Greul vinei cade asupra celui care distribuie falsul”, dar parcă lor le pasă că au vreo vină…. Iar dacă victima, de sub copitele cailor hoardelor barbare, ridică o mână de împăcare înspre atacator, în cazul în care acesta din urmă o vede, cel mult va râde şi o va scuipa, confundând-o cu cerşirea unui ban sau cu imlporarea milei. Răspunsul e vechi: vai de cei învinşi!

„Spiritul critic devenit insomnie cîrcotaşă este un abuz al inteligenţei. Cel care îl practică are toate şansele să rateze mari ocazii, mari întîlniri, mari momente de bucurie şi cunoaştere.” Cunoaştere luciferică, desigur…

„Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deşteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului, infinit ramificat, omogenitatea unui neant care îşi extrage criteriile din el însuşi.” Curat ramificat… 😀

„A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitaţii.” No, thanks! Deşi văd că nu mă cheamă nimeni. Chiar dimpotrivă…

„Nu e deloc profitabil să forţezi capacitatea de înţelegere a celor care, prin exerciţiul aproape mecanic al spiritului critic, se zidesc, încăpăţînaţi, în afara încercării de a înţelege. ” Ce să-i faci… are şi capacitatea de înţelegere limitele ei..

„Mereu exterior realului şi mesajelor care i se adresează, judecătorul pierde toate ocaziile. Nu are niciodată intuiţia prilejului care trebuie valorificat, a momentului unic, ireversibil, care nu trebuie pierdut.” Bine că-l au alţii!

„Practica maniacală a judecăţii se asociază, de regulă, cu amînarea indefinită a deciziei. Cîntărirea distantă a împrejurărilor sfîrşeşte prin a deveni marginalitate. Prin definiţie, „judecătorul“ nu joacă.” Fals: mi-am dat foc la valiză (oricum nu îmi mai folosea la nimc!).

LATER EDIT: pe cuvântul meu! habar n-am când am dat Publish pe articolul ăsta! M-am trezit cu el pe blog!

La cireşată

De multe ori am furat cireşe din bogata livadă a Dilemei Vechi. De data asta am extras cu grijă o cireaşă din borcanul cu cireşată furat de Solomon Marcus din cămara RealitateaTV. Sunt fan necondiţionat al jurnaliştilor care  îşi scriu reportajele la beţie. Sunt curios ce ochi o fi făcut autorul, când, după un somn bun, a fost obligat să recunoască paternitatea următoarei propoziţii.

„Matematicianul Babeş Bolyai a descoperit teoria geometriei neeuclediene.” (am încheiat cireşatul.)

Nu este exclus ca sus-numitul BB, tot uitându-se la bacili prin microscop, să mai fi văzut paralele duse printr-un punct exterior unei drepte şi să nu le fi băgat în seamă. Presupun eu că într-o zi, la o mişcare mai stângace a oglinzii microscopului să fi rămas uimit de ce văzuse: DOUĂ paralele duse printr-un punct exterior alteia. „Măi să fie! o fi  excalmat BB, scărpinându-se nedumerit, în creştetul capului. Cred că tocmai am descoperit geometria neeuclidiană” (că aşa i se spunea pe atunci).

De fapt, văzând… EL că neam de neamul lui, oricât s-a străduit, nu a reuşit (vă spun că e greu, am încercat şi eu) să demonstreze că printr-un punct exterior unei drepte nu poţi strecura decât o singură dreaptă paralelă cu dânsa, ce s-a gândit el? Poate aşa i s-o fi părut lui Euclid, că adevăr cu valabilitate universală nu pare a fi şi că, într-o  lume mai bună, printr-un punct exterior unei drepte poţi duce nu numai una (csak egy, în original) ci câte paralele vrei tu, sau, într-o lume mai rea (if possible) niciuna (egyik sem).  Şi s-a apucat să-şi imagineze cum ar fi acele lumi, construind, astfel,  – Solomon Marcus spune că a creat (am evitat gerunziul, mărturisindu-mi, în acest mod, lipsa de virtuozitate gramaticală – DOOM on me!) – geometriile cunoscute, printre iniţiaţi, drept neeuclidiene.

Un alt exemplu ilustru de in-disciplinaritate, ar putea fi Mircea Cuantărescu, care, într-o prestigioasă lucrare ştiinţifică, descrie modul în care nişte piraţi, porniţi la revoluţie, văd pe cer un ochi şi, crezând că e Dumnezelea, sunt tentaţi să se călugărească, văduvindu-l, astfel, pe autor – rămas fără personaje, fără intrigă, fără nimic – de posibilitatea de a continua lucrarea. De fapt, ochiul era al autorului ( „Uitătură indiscretă între pagine de op” ) care îl şi închise rapid, văzând reacţia inhibantă a actanţilor şi trăgând următoarea concluzie ştiinţifică:

„Heisenberg grăia, cuminte, că nu-i chip a cerceta
Fenomenuri subatomici, făr’ a le influenţa!”

Cireaşa amară
(lectura următorului paragraf nu e indicată vizitatorilor familiarizaţi cu obsesiile şi frustrările autorului acestui blog, întrucât e susceptibil a-i exaspera, la fel ca o telenovelă a cărei acţiune nu înaintează de luni bune, eventual smulgându-le un disperat „Da’ ăsta nu se mai mută odată cu serviciul?!”): tot timpul văd la televizor pe cineva spunând că salariile au scăzut cu 25%, ba în unele locuri cu până la 45%! Îi invit să vină în Grădina lui Quijada, căreia tot mai mulţi îi sar gardul, să vadă cum salariile pot scădea cu 66,(6)%!