de la turnir

„- Ai mai scris ceva pe blog?
– Nu.
– De ce?
– N-am ce.
– Cum n-ai ce?! Ai scris de barieră? Sau cum te-ai vopsit pe pulover?
– Asta nu-i poveste! Cum m-am atins cu puloverul de uşă şi uşa era vopsită!
– Atunci cu bariera. Tu nu ar trebui să porţi ochelari?
– Nu eu trebuie să port ochelari. Bariera trebuie să poarte. Eu mergeam pe trotuar. Obişnuiesc să merg pe partea laterală a trotuarului, aproape de marginea dânsului (mersul pe mijlocul trotuarului îmi dă vertij). Şi v-am mai explicat: dacă mergi pe marginea trotuarului talpa e pe trotuar, dar umărul este în mod fatal în spaţiul aerian din afara trotuarului.”

Chestiunea este dacă bariera a încălcat sau nu graniţele spaţiului aerian al pietonului, acţionând în mod inamical asupra integrităţii fizice a acestuia, intrîndu-i, la modul cel mai medieval posibil, în umăr (procedeu cu care cititorul este, desigur, familiarizat, în urma vizionării unor filmele artistice cu subiect istoric, prezentând turniruri). Sau o fi unul dintre trucurile edilului şef, pentru a face din oraşul nostru capitală europeană culturală. Şi medievală, desigur, cu roboţi înarmaţi la ieşirea din parcarea fiecărui hotel! Senzaţii unice!

Publicitate

perplexitate

Fiind eu cam stresat în ultimele săptămâni, văd lumea dintr-o cu totul altă perspectivă. Şi cea mai neaşteptată perplexitate a fost că „de ce naiba îmi cumpăr eu cărţi şi, odată cumpărate, de ce le mai şi citesc”. Sau muzica de pe CD-ul acesta nu e relaxantă! Atunci după ce l-am mai cumpărat?! Înţeleg că facultatea de a te juca e prima afectată de stress. Cum să te joci într-o lume ca asta?! Ce e viaţa? Ce e jocul?

Acum înţeleg ipostaza tragică a profesorului de economie politică din facultate, care susţinea că scopul artei este de a relaxa clasa muncitoare pentru a fi a doua zi mai eficientă la locul de muncă. Şi eroarea colegului care, la auzul neaşteptatei cugetări, nu se putea opri din râs nici măcar în timp ce se îndrepta spre uşă în urma cuvenitei dări afară din amfiteatru. Sărman profesor stressat! Când tragicul şi comicul se confundă.

vezi şi  aceasta.

dar mai ales aceasta.

later edit: culmea e că ieşirea din starea de stress se poate face doar prin (re)intrarea în starea de joacă. Şi atunci poate se schimbă raportul de cauzalitate: ruperea de joc devine cauză a stării de stress şi nu efect al acesteia!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

cu norii în ceaţă

cuvântul ce nimic nu spune
o lume-nmormântată-n ceaţa
pe care limba o străpunge
ce gust de ceaţă în tăcere
ce depărtată-apropiere

(din Matei Călinescu, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter)

pentru poză mulţumim unicornului.

Antidestine

„Dar contradicţiile nu lipsesc deloc din acest edificiu social. Expansiunea însăşi a Imperiului genera puternice tensiuni; mulţi oameni resimţeau o vie nelinişte, veritabile angoase, în condiţiile disoluţiei vechilor cadre sociale şi morale. Săracii liberi şi sclavii beneficiau prea puţin sau chiar deloc de creşterea economică[…]. Sentimentele lor de frustrare nu se atenuează şi destul de numeroşi reprezentanţi ai grupurilor sociale medii se declasează şi vin să îngroaşe rândurile nemulţumiţilor. Totodată, se menţin contradicţiile între cetăţenii [romani] şi cei rămaşi încă în afara privilegiilor […]. Literatura şi filozofia răspund contradicţiilor şi tensiunilor la care ne-am referit.”

„Au răspuns pe vremea Celui-căruia-nu-i-se-rosteşte-numele-în-timpul-intonării-imnului-naţional, trebuie să răspundă şi acum…” îşi zise Doctorul, închizând gânditor cartea.

– Soră! O perfuzie cu Epictet la pacientul cel nou.

„Întreabă-te în sinea ta: „Preferi să fii bogat sau fericit?” Dacă înclini să fii bogat, ia aminte că aceasta nici nu e bine şi nici nu depinde în întregime numai de tine. Dacă preferi însă, să fii fericit, acesta este şi un bine şi stă în întregime în puterea ta. Căci bogăţia se află în mâna soartei şi este vremelnică, pe când fericirea depinde, cu adevărat, de voinţă şi de suflet.”

„Împăcarea sufletului cu sine însuşi este asemeni unui unui drum scurt şi încântător. Farmec şi graţie multă, trudă puţină.”

„Poziţia şi felul de a fi al filozofului este să aştepte orice folos şi pagubă [doar] de la el însuşi [nu şi de la cei din afară].”

„Începe aşadar cu cele mărunte . Ţi-au risipit untdelemnul, îţi este furat vinul? Spune-ţi că un astfel de preţ cumpără calmul desăvârşit, deplina linişte a spiritului. Nimic nu se dobândeşte pe gratis”

„… oricine, în sărăcie îşi poate petrece fericit viaţa şi foarte rar, în bogăţie şi onoruri.”

– Soră!!! Dă te rog mai încet perfuzia că nu mai pot de atâta fericire!!!
– Las’ că până mâine-ţi trece.

Aceasta a fost Povestea pacientului celui nou…

……………….

Din modestie, am eliminat următoarele pasaje:

„După cum focurile de pe ţărmuri, care ridică, din vreascuri puţine, flăcări îmbelşugate, asigură certitudinea trebuitoare corăbiilor care plutesc în largul mării, tot astfel bărbatul strălucit, deşi el însuşi se mulţumeşte cu puţin, aduce servicii nepreţuite concetăţenilor.”    şi
„După cum soarele nu aşteaptă nici imprecaţii, nici formule de vrajă, ca să se ivească, ci străluceşte deodată, direct, fiind primit cu saluturi de încântare de către toţi, tot astfel, nu aştepta nici tu aplauze, laude, zgomote de surle şi trâmbiţi ca să săvârşeşti o faptă bună, ci fă binele, din voia ta proprie şi vei fi iubit asemenea soarelui.”

– Eu i-am explicat lui Epy că nu e cazul să scrie despre mine în cartea lui şi mai ales nu astfel de cuvinte mari, calde şi pline de recunoştinţă. Datele nu i se pierduseră. Doar i-am reindexat tabelele! No big deal. Dar lui i se păruse ceva deosebit! Mă rog, atâta doar că mă aşteptasem ca vorbele mele conform cărora m-aş „mulţumi cu puţin” să nu fie luate chiar mot-a-mot…

– Domnul Doctor! Cred că ar trebui să-i schimbăm tratamentul!!!

___________________________________________________________________

Eugen Cizek, Prefaţă la Manualul lui Epictet, BPT,1977

Epictet, Manualul şi fragmente, BPT,1977, trad. D. Burtea

O, sole mio!

Acest articol e despre faptul că-mi place locul meu de muncă. Guvernanţii se supără pe noi că nu plecăm. Stăpânesc „materia” şi sunt respectat de colegi. De ce să vreau să plec?

Sunt respectat, însă, şi de persoane din alte instituţii, unele cu care instituţia mea are „atingeri”. Mă’ntâlnesc, bunăoară, într-o zi, pe stradă, cu o astfel de persoană, care-şi aminteşte că o colegă de-a ei îi spusese că are nevoie de mine să o ajut într-o încâlceală de baze de date. Mă las cu plăcere deturnat dintr-ale mele şi escortat până la sediul instituţiei respective. Intrând în biroul colegei în cauză, doamna care m-a însoţit până acolo i se adresează în felul următor: „Ţi-am adus un soare”…. Colega ei o priveşte încurcată: „… dar… am unsoare!” Pe la noi se vorbeşte despre oameni buni ca pâinea caldă… Dar merge şi cu puţină unsoare. E-adevărat, nu-i french toast, dar te scoate din iarnă…

Acestea fiind zise, pentru Brassens-ul zilei am ales asta.

ACELA CARE…

Într-o discuţie cu unicornul, realizam că lectura poeziilor a avut un mare impact în aspectele practice ale vieţii mele, în deciziile pe care le-am luat.

ACELA CARE NU SE TEME DE NIMIC

de Stefan Augustin Doinas

Toţi regii mi s-au inchinat !
De cine oare mă voi teme ? …
– O teme-te de înnoptat ,
de cel ce-aşteaptă nemişcat ,
stăpân pe sine şi pe vreme !…

Aşa răspuns i se dădu .
Dar el, fălos şi fără minte,
ieşind pe poartă dispăru
într-un vârtej de colb, şi nu
dori deloc să-l ţină minte.

Cum străbătea într-un târziu
cumplit înfricoşând – călare
pe-un mânz sălbatic fumuriu –
pamântul aspru şi pustiu
de orice om şi aratare ,
în fundul unor văi adânci
ce se-ngropau ca niste uliţi
târându-se-n nisip pe brânci ,
văzu un parapet de stânci ,
iar sus pe stânci văzu trei suliţi .

– Aha ! … gândi în sinea lui.
Acesta pare mai de seamă
din toţi vrăjmaşii ce-i avui .
Păcat ca niciun crainic nu-i
să spună lumii cum îl cheamă ! …

Înţepenit în scări, înalt
şi socotind să se amuze,
Îl astepta pe celălalt
privind spre stânca de bazalt
cu zâmbet luminos pe buze .

Dar zâmbetul îi deveni
curind prea larg sub strâmta cască:
pe stânci nimic nu se clinti
şi nici duşmanul nu veni,
nici suliţele, să-l lovească.

– Voi aştepta …gândi-ncruntat.
Şi aştepta. Însă degeaba.
De după nor imaculat
ieşi Crai-Nou zâmbind ciudat
şi parcă luminându-i graba .

Mereu cu faţa la duşman,
el îşi strunea într-una fapta.
Ci umbra, lunecând viclean,
cu pasul mic şi diafan
trecu din stânga lui în dreapta.

Atunci strigă uşor, râzând .
Nimic nu se mişca, nimica.
Doar mânzul negru, nechezând
izbi copitele la rând…
Iar el simţi deodata frica.

Strigă din nou cu glasul plin,
înspăimântând întreg deşertul
care dormea imens, senin.
Dar numai un ecou străin
târziu raspunse vag, cu sfertul .

Facu un pas, dar în zadar.
Pe-acelaşi stânci, ca pe cetate,
trei suliţi cu tăiş de var
stăteau in licărul lunar,
sclipind subţiri si nemişcate .

Atunci, înnebunit pe cal ,
în şeaua ce-i părea fierbinte,
cu chipul prelungit şi pal ,
scoţând un sunet gutural
ţâşni deodată înainte…

În zori, când umbra e la fel,
nu şi lumina bolţii însă,
zăceau pe jos: şi cal şi el;
zdrobit sta coiful de oţel,
iar platoşa ardea, desprinsă.

Într-un avânt nemărginit
cu braţu-ntins spre-al zilei astru,
ca spre-un vrăjmaş închipuit,
el odihnea ne-nsufleţit,
scăldat în singe gros, albastru.

Iar sus pe stânci sclipeau uşor
târându-si umbra pe copite,
sub soarele dogoritor
care-ncălzea arama lor,
trei biete suliţi ruginite …

folosul folosului

Discuţie (mai mult sau mai puţin) reală la serviciu.
Colega de birou are copilul în clasa a V-a. Teme multe şi grele. Începe o conversaţie cu o altă colegă:
– Eu nu-l forţez să-nveţe! La ce bun? Uite la D. (arătând spre mine). Poate să te ajute  la orice materie: matematică, română, franceză, fizică, probabil şi chimie… orice. Şi la ce îi foloseşte? (spre mine)  La ce îţi foloseşte că ştii atâtea?!
– Am blog! Şi câştig mai mult decât tine! Când o să ai tu salariul de 766 de lei pe lună!?
– Am avut şi dublu!
– Eu am avut triplu!
– Dar eu nu mi-am pus traista de Recensământ Agricol de gât şi să bat din uşă în uşă pe la oameni! Dacă le zici şi-o colindă poate primeşti şi-un colac!
– Trebuie să-mi plătesc cumva taxele la stat! Şi, în plus, însuşi preşedintele ne-a cerut să ne mai găsim un serviciu! E o datorie patriotică!
– Deci aşa mult câştigă cel mai bun programator din instituţie?!
– Eram cel mai bun când eram şase programatori. După ce a venit Hellboy Quijada am rămas singurul programator. Atunci mi-au luat şi salariul de merit.  Ceea ce e normal! Nu-i dai salariu de merit celui căruia-i place ce face! Ce merit poate avea cineva pentru faptul că face ceea ce-i place! Meritul este al aceluia care îşi urăşte munca şi totuşi vine la serviciu. Acolo suferinţă! De când am plecat de la informatică sunt pe post de ajutor de contabil!  Ca Bernardo Soares (mersi, Teodora, pentru pont😉 ).
– Cine mai îi şi ăsta!?
– Heteronimul unui coleg…

sufletul

(recitesc acest articol. e foarte prost scris, ininteligibil, dar din cauza căldurii, cred, nu-l pot scrie mai bine. deocamdată îl las aşa. poate voi reveni, cândva.)

citesc, acum, voumul de eseuri „imposibila întoarcere”, de Marin Preda, graţie unei persoane foarte sensibile şi altruiste care mi l-a trimis prin poştă. eseurile, ca gen literar, sunt plăcute la citit, lectura lor fiind comparabilă cu înotatul pe spate, într-o apă lină, pe o zi însorită.

în eseul intitulat „coşmarul”, un om îi povesteşte autorului ce a însemnat pentru el un vis în care se făcea că un medic îi spune că nu mai are mult de trăit, ce a simţit el, în vis, în acel moment.

mi-am amintit că am avut şi eu, odată, un vis, în care se făcea, nu că voi muri, ci chiar că murisem. liniştit în ce priveşte acest aspect, îmi continuasem visul şi tare mirat am fost când, imediat după, m-am întâlnit cu mine, tot în vis. mirat că mă întâlnisem viu, pentru că ştiam că murisem, nu mirat că mă întâlnesc eu pe mine, că mă văd din exterior (deşi foarte rar mă văd pe mine însumi în vis, atâ de rar încât nu-mi amintesc să mă mai fi văzut şi în alte vise în afară de acela). dar ce m-a frapat atunci era detaşarea calmă şi liniştită care se citea pe chipul meu, pe chipul meu din vis. mi-am dat seama că un asemenea calm şi o asemenea linişte deplină, de necuprins în cuvinte, nu trăisem şi nici nu voi trăi vreodată.

A doua zi, i-am povestit unui prieten acest vis.
„Ţi-ai văzut sufletul”, mi-a spus el.

un risc asumat

că viaţa imită arta o ştim de la oscar wilde. dar puţin spirit de discernământ îi putem, totuşi, pretinde. când viaţa îşi alege să se inspire din nu ştiu ce secvenţă cu mr. bean, atunci nu are nicio scuză.

duminică după-amiază, lovit de tentaţia irezistibiă a somnului, am renunţat să mă mai deplasez până în camera mea şi am aţipit pe patul din camera în care mă aflam. după cum ştim cu toţii, dormitul în altă cameră decât cea personală, implică întotdeauna riscuri. riscuri pe care mi le-am asumat. trezit la un moment dat din somn, mi-am consultat ecranul celularului (ceasurile fiind, deja, anacronice – după suprinzătoarea spusă a cinemavictoriei, cred) să văd cât timp mă mai pot deda lenei duminicale. apoi, cu ochii închişi, am depus celularul pe măsuţa învecinată patului şi mi-am reluat programul de somn. însă, mâna altei persoane, printr-o mecanică identică, aşezase alt obiect exact în acelaşi loc în care îmi aşezasem eu celularul. or, dacă această coincidenţă spaţială s-ar fi petrecut în camera mea, pe noptiera de la capul meu, cel mult mi-aş fi găsit mai greu celularul când m-aş fi trezit, pentru că, fraţilor! eu când îmi pun apă în cană o pun ca s-o beau  nu ca să-mi moi buzele şi să las apoi cana plină cu apă. se pot întâmpla atâtea accidente! mă rog.

când m-am trezit şi am constatat „coincidenţa spaţială” de care vorbeam mai sus, am făcut mai întâi o mutră de mr. bean contrariat (vezi în imagine! – mulţumesc, viaţă!) apoi mi-am extras cu grijă celularul din acel mediu atât de neprielnic aparatelor electronice. l-am desfăcut în părţile componente şi l-am pus la uscat. iar luni dimineaţa, reasamblându-l şi încercându-l, am putut exclama, precum alt personaj dintr-un film celebru: „It’s alive!”

festivitatea (aşa cum a fost)

– cuprinde stenograma spiciului ţinut de beausergent la festivitatea organizată cu prilejul împlinirii unui an de la prima postare –

Beausergent se îndreaptă spre microfon. Are freză a la Toja şi îşi închipuie că arată ca Anthony Perkins în Life and times of  judge Roy Bean. Organizatorii l-au rugat să nu-şi încheie spiciul strigând „For Texas and miss Lilly!” şi l-au asigurat că toate persoanele din sală au văzut filmul şi, deci, nu e cazul să-i mai invite încă o dată să-l vadă. S-a liniştit de-abia în momentul în care i s-a spus că cei care nu l-au văzut au promis să-l descarce de pe net ca să-l mai vadă o dată.

Bine aţi venit la această festivitate. În primul rând îmi cer scuze pentru întârzierea cu care mă prezint în faţa dvs., dar scenariştii mei au intrat în grevă şi a trebuit să-mi scriu singur spiciul.

Nu prea mă omor după aniversări, să fiu în centrul atenţiei, etc. În schimb sunt nebun după bilanţuri! Colegii de muncă ar spune că sunt nebun în timpul bilanţurilor (financiar-contabile trimestriale), dar pentru asta s-a inventat Extraveralul.

(introducere. se citeşte cu viteză mare) Cu un an în urmă nu ştiam ce este acela un blog. Întors din concediu şi răscolind internetul după informaţii proaspete despre activitatea unei tinere personalităţi concitadine, am nimerit, inevitabil, printre bloguri. Am constatat cu uimire că poţi comenta (transmite un semnal de la un necunoscut către autorul unui enunţ), ba chiar lăsa adresa locului unde emiţi tu enunţuri (blogul personal). Într-un târziu, am descoperit cu emoţie, în colţul ecranului în care-şi ţese păianjenul pânza, un buton pe care scria „Fă-ţi şi tu un blog” (sau ceva de genu’). Era pe blogspot şi mi-am făcut şi eu un loc în care emiteam enunţuri pe care le consideram importante (pentru mine) sau haioase (pentru alţii). Mă ajuta de la distanţă A., căreia îi sunt extrem de recunoscător şi fără ajutorul căreia nu ne-am fi aflat astăzi aici, sau în orice caz, nu în acest scop. (Cum nu reuşeam -nu eram capabil- să fac embed am trecut pe wordpress, unde era mai uşor.)

(se intră în subiect. nu se citeşte cu viteză mare, dar nici foarte rar.) Primul blog care mi-a plăcut cu adevărat a fost cel al cinemavictoriei. Aşa am învăţat ce este acela un blogroll şi cum să introduc o adresă în el (după ce vreme de-o săptămână făceam o sumedenie de click-uri să ajung din google până pe blogul în cauză). De acolo a fost necesar un singur click să ajung la…, nici nu ştiu cum să-i zic, fascinanta lume din jurul blogului lui Alex. Urmăream cu nasul lipit de fereastră spectacolul de creativitate şi inventivitate oferit de magister ludi (dacă am zis bine) Alex şi jucăuşii săi… De câteva ori mi-am făcut şi eu curaj, am scris câte un comentariu, am închis ochii şi am dat send! Ce puteau  să-mi facă? Nimic. Şi aşa s-a şi întâmplat. Până într-o zi când am trimis un comentariu în care esploatam aproximativa omofonie dintre Sistine şi Sixteenth (însoţit chiar şi de o poză culeasă de pe net). S-a lăsat cu o oarecare agitaţie cauzată de constatarea de către Alex a vecinătăţilor incomode în care arbitrariul alfabetic aruncaseră blogul cinemavictoriei în blogroll-ul meu. Apoi au urmat miraculoasele Vizite şi Aşezări în blogroll-uri.

(subiectul propriu-zis) privind, acum, în adâncul zilelor trecute, mi se întoarce, ca dintr-o oglindă, imaginea esenţializată a celui care şi-a dorit acest blog. pentru ce şi l-a dorit? pentru savoarea comunicării cu sens (eventual şi cu direcţie, dar nu neapărat), bucuria jocului şi a formulării surprinzătoare, festivalul inteligenţei şi al bunul simţ, al umanului şi al generozităţii, al compasiunii şi înţelegerii. un caleidoscop multicolor pentru care mi-a trebuit, de atâtea ori, foarte multă răbdare (aproape de cercetător) pentru a pătrunde şi înţelege universul celuilalt, dar un caleidoscop viu, care, la fel ca ocheanul cu sticlă colorată din copilărie, îşi schimbă înfăţişarea, reacţionează la cea mai mică zgâlţâire. m-a însoţit o vreme teama de a nu o scrânti, de a nu fi (sau, mai rău, de a nu fi fost) penibil, pe lângă, inadecvat, plictisitor, exagerat, nerecunoscător. când m-a părăsit această teamă, nu ştiam cum să fac să o readuc.  vă mulţumesc tuturor celor care vizitaţi acest blog, sper să vă simţiţi bine aici, aceasta fiind singura lui ambiţie. şi pentru gestul supra-delicat de  a mă trece în blogroll-ul vostru. vă mulţumesc tuturor, dar, mai ales, fiecăruia în parte, pentru gesturile de generozitate şi îngăduinţa de care am avut parte în tot acest timp.