Dumitru

Luă mărul în mână și se uită lung la el. Cum de există mere pe lume? Și, dacă tot există, cum de arată exact așa și nu altfel. Cum de există ceva, în loc de nimic? Întreaga existență i se păru în acel moment o minune. Puse apoi, ușor, mărul la loc în tavă. Nu se omora după gustul dulce acrișor și nici după textura aceea care i se părea ușor dușmănoasă. Evenimentele ultimilor ani îi dădeau percepția veșniciei, ca o fereastră deschisă în peretele continuumului spațio-temporal, prin care aceasta intra în universul familiar, cum intră în casă zăpada și aerul rece când deschizi ușa și e viscol afară. Își imagină pentru o clipă că tocmai a intrat pe ușă, venind de dincolo și totul i se păru bizar din cale-afară. Amor fati! „Ce-i musai îi musai”, își spuse, și se duse în bucătărie să spele vasele. Copiii nu erau acasă, iar soția se odihnea. Dădu drumul la televizorul din bucătărie, să nu fie singur și iniție procedura. El niciodată nu făcea ordine, zicea, ci instituia o ordine. Odată ordinea instuită (din nou), reveni în living și se instală în fotoliu să mai citească un pic, vreo jumătate de oră, cel mult, răsplată pentru jertfa tocmai depusă pe altarul Necesității. Avu și ceva noroc: pe Mezzo era pian. Fusese un răsfățat al sorții. Deși școlile îl duseseră spre o profesie față de care avea doar o chemare vagă, de douăzeci de ani făcea la serviciu exact ce i se potrivea cel mai bine: să creeze lumi funcționale. Colegii, de fapt mai mult colegele, îi spuneau că vor pe calculator un program care să le facă asta, asta și asta și el le făcea. Apoi se întorcea acasă. Pe drumul înspre și dinspre serviciu se gândea tot timpul la ce-a mai citit, la ce a spus unul sau altul, la ce a spus el, la ce ar fi fost mai bine să spună el, de-astea. Din această cauză avea tot timpul, pe stradă, un aer absent. Îi mai plăceau și anotimpurile și acesta era un motiv de distragere în plus. Îi plăcea să râdă, dar din această cauză se supăra ușor. Cum să nu fie totul în regulă și cum să nu ne scăldăm cu toții într-o cordialitate colegială, la serviciu, familială, acasă?! Cordialitate! Și acest cuvânt îl reținuse de la Andrei Pleșu. Era fan. Încă din facultate, când încă nu se prea știa de el. Se cufundase într-un text din Secolul 20 în timpul seminarul de matematici speciale și uitase unde se afla. Un coleg îi spusese că n-a mai văzut pe nimeni să citească atât de adâncit. S-a uitat la numele autorului: Andrei Pleșu. De ținut minte. Și apoi învățase de la acesta să încerce să-și facă discursul seducător, spectaculos. Nimeni nu e obligat să te asculte, spunea maestrul, trebuie să-l faci să merite să te asculte. Cel mai frumos compliment, de la o fetiță de zece ani: îmi place de nașu’ că vorbește frumos. Apoi de la un coleg, care, după o filipică de-a lui plină de elocință, spusese că merge acasă, își desface o bere, și-și mai pune o dată, din memorie, discursul lui. Dar, da. De-afară vântul bătea tot mai tare, vântul veșniciei, sub aspectul său familiar nouă, acela al finitudinii și al temporarului.

Traditii

Povestea ca întâlnire a personajelor (3)

O poveste de Crăciun DIY. 🙂 .

Al Phagora

După cum am promis cuiva, reiau un joc pe care l-am mai propus -în două rânduri- cititorilor.

Participă 3+1 bloggeri. Primii trei își vor imagina câte un personaj de poveste/ povestire și îl vor descrie într-o postare, fără să știe nimic despre celelalte două personaje. Descrierile personajelor vor fi postate concomitent pe blogurile personale la o dată și o oră fixată.
Al patrulea blogger -Povestitorul- va scrie o poveste care să implice toate cele trei personaje imaginate de ceilalți și o va publica -într-un termen dat- pe blogul personal, indicând printr-un link atașat numelui personajelor descrierea lor de pe celelalte bloguri.

Desigur, povestitorul are dreptul și libertatea de a adăuga personaje secundare poveștii.

Vă propun așadar, ca ultima dată (acum mai bine de doi ani), o poveste de Crăciun.

Doritorii se pot înscrie aici, printr-un comentariu la postare. Specificați dacă doriți să prezentați un personaj sau să primiți rolul…

Vezi articolul original 69 de cuvinte mai mult

Din caietul cu expresii frumoase.

„Necatehizată veghe civică” (Pleșu, citat de autor în „Nevoia de miracol” – Mirel Banica) vs. „angoasele noastre apologetice” (Gianfranco Ravasi în „Biblia după Borges”).

Simbolism

Zice AC în DV (amândoi îmi plac) că stoicismul era atât de cool încât nici nu mai era nevoie de creștinism și că „teologia are o problemă în plus pentru a justifica credința”. Teologia trebuie, care va să zică, să justifice credința și deci, la rigoare, să justifice venirea lui Iisus în lume. Greu, Doamne-Ți mulțam că nu-s teolog.

Citim, apoi, în Schmemann, „… același act al binecuvântării (apei) poate să însemne revelarea adevăratei „naturi” și adevăratului „destin” al apei, și astfel ale lumii, el poate fi epifania și împlinirea „sacramentalitătii” lor”.

Dar, apa e sfințită doar pentru cei care au participat, au ascultat cu atenție pătrunzătoare (așa cum o carte înseamnă Ceva, doar pentru cine a citit-o), pentru că, zice…

… mai încolo: „Simbolul este mijloc de cunoaștere a ceea ce nu poate fi cunoscut altfel, pentru că aici cunoașterea depinde de participare – întâlnire vie cu și pătrundere în acea „epifanie” a realității care este simbolul.”

Aaa, păi dacă o dăm pe simbolism atunci e simplu: a venit pentru că a auzit materia plângând.

Conferințele

Aud că, în sfârșit, au ajuns și în România conferințele despre Pământul Plat. Acești apostoli ai bunului simț. Dacă Pământul ar fi rotund, australienii ar merge cu capul în jos. Am văzut filme australiene, și merg normal. Că soarele se rotește în jurul Pământului, n-are rost să insist, vede toată lumea. Toți spunem că a răsărit soarele, nu că meridianul pe care mă aflu a intrat sub incidența razelor solare. Dacă Pământul s-ar roti, aș mai găsi eu dimineața ascuțitoarea unde am lăsat-o să se odihnească aseară? Nicidecum.

Păi, cum așa?…

Am fost dezamăgit de un panseu de-al lui Lucian Blaga, panseu plutind pe relativizantul flux feisbucist, conform căruia fiecare ar trebui să dăm existenței proprii un sens. După ce ai spus că nu distrugi corola de minuni a lumii, vrei acum să-i punem globuri? Existența e o enigmă. Cel mult putem să-i dăm expresivitate…

Clipa cea repde

„Acum toate sunt ultra, toate ne depășesc încontinuu, în gândire ca și în acțiune. Nimeni nu se mai cunoaște pe sine, nimeni nu pricepe mediul în care e scufundat, nici sentimentul pe care-l prelucrează.” Vorbă a lui Goethe (una din ele, de la 1825!). (Găsită în: Dinu Flămând, Intimitatea textului, Ed.Eminescu 1985).

MGCR

Acum vreo trei ani, când juniorul mic era pe-a șasea, s-a împotmolit cu rezumatul unei lecturi suplimentare și mi-a cerut ajutorul. V-a cerut-o toaaată?! Toaaată! Of, da-i lungă, am citit-o demult, trebuie s-o recitesc! Ne ocupăm în weekend. Și m-am pus pe citit! Și am citit și-am râs, și-am râsu plânsu, și am fost extaziat. Nu știu dacă și în alte culturi s-a mai întâmplat așa ceva, dar aș numi treaba asta MGCR, Marea Greșeală a Culturii Române. Să faci din Cartea asta piatră de poticnire pentru atâtea generații de cititori, care au ajuns să urască lectura din pricina ei, e culmea nepriceperii și a ghinionului. Cred că cineva a avut ceva cu omulețul acela genial că i-a făcut pocinogul ăsta. O colegă, de naționalitate maghiară, îmi povestea cum, în excursie prin Nordul Moldovei, și-a cumpărat cartea de acolo de unde trebuie, de la Humulești și a citit-o imediat. Spune că în viața ei nu a avut o asemenea relație cu vreo altă carte! Ladies and gentlemen, Amintirile – The Book! Rocks forever!

Meteosensibilitate

Ploaia de azi mi-a reactivat fisura din talpa pantofului drept.