Beausergent's Blog

– blog de semne şi minuni –

Eco-ul meu (II)


L’on y danse, tous en rond

Club de lectură

 Secundo: Trompeta (cap. 119 din Pendulul lui Foucault) – timp şi eternitate

Locul e cunoscut dar clipa îl răstoarnă, îl face straniu, ruinat şi monumental. Înserarea se întinde dincolo de ea însăşi, iar ora, adiind a eternitate, este infinită, paşnică, de nepătruns. ”(J.R.Jimenez.)

SOMETIMES A kind of glory lights up the mind of a man. It happens to nearly everyone. You can feel it growing or preparing like a fuse burning towards dynamite. It is a feeling in the stomach, a delight of the nerves, of the forearms. The skin tastes the air, and every deep-drawn breath is sweet. Its beginning has the pleasure of a great stretching yawn; it flashes in the brain and the whole world glows outside your eyes. A man may have lived all of his life in the grey, and the land and trees of him dark and sombre. The events, even the important ones, may have trooped by, faceless and pale. And then – the glory – so that a cricket song sweetens his ears, the smell of the earth rises chanting to his nose, and dappling light under a tree blesses his eyes. Then a man pours outward, a torrent of him, and yet he is not diminished. And I guess a man’s importance in the world can be measured by the quality and number of his glories. It is a lonely thing, but it relates us to the world. It is the mother of all creativeness, and it sets each man separate from all other men. (Steinbeck, East of Eden , cap.13).

Viaţa mea se opri în loc
Eram în mijlocul oceanului. Pluteam. Vîntul încetă pe neaşteptate. Oceanul îşi dădu atunci la iveală măreţia, nesfîrşita lui singurătate.
Vîntul încetă dintr-o dată, iar viaţa mea făcu “toc”. Se oprise pentru totdeauna.
Era într-o după-amiază de delir, o după-amiază deosebită, după-amiaza lui “iubita îşi ia tălpăşiţa”.
A fost o clipă, o clipă veşnică, cum vocea omului şi robusteţea lui înăbuşesc fără osteneală gemetele microbilor flămînzi, a fost doar o clipă, iar toate celelalte clipe s-au dus după ea, s-au strîns buluc, una în urma celeilalte, pe măsură ce se iveau, la nesfîrşit, la nesfîrşit, iar eu am fost deodată prins, tot mai adînc îngropat, la nesfîrşit, la nesfîrşit. (Henri Michaux – traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc.)

Timpul şi eternitatea
“Coborâsem în bucătăria mea de ţară să-mi pregătesc cina. Septembrie, deja întuneric. Abia mai ghiceam afară tufa de nalbă. Aprinsesem lampa în spatele meu. Îi simţeam căldura în ceafă. Ce voi fi pus pe masă, în faţa mea, nu mai ştiu. Ştiu numai că eram în picioare atunci când lucrul acela se petrecu. Ce alt lucru decât că eram în viaţă, că eram pe lume. Obiectele care-mi cădeau sub priviri, chiuveta, farfuriile şi tacâmurile îngrămădite pe pervazul ferestrei, cuptorul uzat, prăfuit, aragazul, uşa veche de lemn pe care am deschis-o atât de greu acum câteva săptămâni pentru că o umflase ploaia, cele două mantale agăţate în cuier şi, alături, pălăria mare de pai, pălăria de ţară a Clarei pe care am lăsat-o să stea acolo de ani de zile – toate aceste obiecte banale şi uzuale (mai puţin ultimul) îşi câştigaseră brusc, prin nu ştiu ce farmec, raţiunea de a fi. Ele existau împreună şi existau pentru mine. De ce se desprindeau cu o asemenea intensitate dintr-un fundal roşietic şi parcă fosforescent? Era, poate, un efect al abajurului lămpii şi al carelajului bucătăriei care se reverbera în ochii mei. Însă cuvintele toate n-ar putea decât să sugereze realitatea unei prezenţe. Dintr-odată mă cotropi sentimentul că am acces la eternitate. Acest fel de întrevedere dură câteva minute dintr-ale noastre. După care îmi amintii că era timpul să fac un gest util: să sting flacăra gazului.” (MARCEL RAYMOND – fragment din Scrieri la amurg, trad. Mircea Martin) – găsit în revista Secolul 20, nr. 310-312.

“Filosofia începe cu întrebarea : „Ce este ?”. La o primă vedere există o mulţime de fiinţări, lucrurile aflătoare în lume, configuraţiile lumii vii şi ale celei lipsite de viaţă, nesfîrşita mulţime a tuturor celor care apar şi dispar. Dar ce este fiinţa în sens propriu, adică fiinţa care ţine totul laolaltă pe care se întemeiază totul şi din care provin toate cîte sunt?” […] “Ce înseamnă acest mister al sciziunii subiect-obiect, prezent în fiecare clipă ? Evident, faptul că fiinţa în întregul ei nu poate fi nici obiect, nici subiect, ci că ea trebuie să fie „cuprinzătorul” ce se manifestă în această sciziune.” (Karl Jaspers)

Referindu-se la ideea de Cuprinzător Jaspers spune: “…prin forma sa, această idee deschide posibilităţi infinite pentru ca fiinţarea să se manifeste pentru noi şi totodată pentru ca întreaga fiinţare să devină transparentă.” Şi ce spune Marcel Raymond în textul anterior: “Ele existau împreună şi existau pentru mine.”

________________________________________________________________________________________________

Deci iată, sunt momente în care transcendem gândirea şi fiinţa ni se înfăţişează întreagă şi pentru noi, depăşind ambele sciziuni al cunoaşterii noastre cotidiene, parţiale. (1. între cel care cunoaşte (subiectul cunoscător) şi obiectul cunoscut, 2. între obiectul cunoscut şi celelalte obiecte.)

Ce mai pot să adaug decât că îmi amintesc că am trăit şi eu o experienţă asemănătoare. S-a întâmplat pe o stradă, pe la douăzeci de ani, student în Timişoara, mă întorceam de la tenis. Momentul a venit odată cu o boare înmiresmată de primăvară. Au fost câteva clipe…, mă rog…

ideea e că m-am regăsit şi într-o postare de azi de pe voroncas.wordpress.com: „sunt oamenii ăștia care nu se mai pot opri și se lasă îmbătați și sufocați de propriul stil. sugrumându-i și pe ceilalți, firește. oamenii ăștia care intră în mania unor pseudo-variațiuni pe aceleași teme și o duc așa de nebuni, în virtutea unei inerții proaste”. simţeam eu ceva de mai demult. acum bine că-am aflat.

aprilie 22, 2013 - Posted by | Uncategorized

3 comentarii »

  1. […] asta a scris Beausergent aici, aici aici, aici aici, aici. Aştept să-mi trimiteţi link-uri, dacă aţi scris despre acest […]

    Pingback de Pendulul lui Foucault, de Umberto Eco – la clubul de lectură “Să povestim despre-o carte” | bibliodevafiliala3 | iunie 4, 2013 | Răspunde

  2. Ce este şi mai degrabă, care este drumul nostru, şerpuind printre idei, amintiri, păreri? Cât de conştienţi suntem de existenţa lucrurilor ce ne înconjoară, ce pot căpăta, la un moment dat, valoare de simbol, semnificaţie a existenţei noastre? Bună întrebare! Am avut şi eu un asemenea moment, în care mi-am dat seama clar de faptul că momentul banal s-a trasformat într-unul crucial, o cotitură de viaţă, o altă cărare, un altfel de drum.

    Comentariu de bibliodevafiliala3 | iunie 4, 2013 | Răspunde

    • Sunt momente de graţie. Nu ştiu în ce măsură sunt chiar graţie (dar, favor) şi nu rezultatul acumulării unor experienţe anterioare. Mai degrabă amândouă. Şi viaţa ţi se schimbă instanantaneu. Cum spunea Ernst Junger, un citat care mi s-a întipărit definitiv în memorie: „Cine a trăit o dată intens, nu se mai plictiseşte niciodată”.

      Comentariu de beausergent | iunie 5, 2013 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: