Sensul fără-de-sensului

Hai să-ncerc să-mi dau şi eu cu părerea despre ce-am mai citit  (maaare greşeală – pun pariu că-mi voi pierde toţi vizitatorii 😦 ) . Veţi putea aprecia limbajul de lemn pre(ten)ţios cu intarsii de metafore banale.

Personajele lui Kurt Vonnegut: ieşite din Mama Noapte (fără să li se fi tăiat cordonul ombilical).

Vorbim despre romanele:

I. Mama Noapte
Între „a fi” şi „a părea”, un joc asumat schizofrenic. Sau, mai degrabă, jocul practicat ca expresie a schizofreniei asumate, într-o lume a ideologiilor şi totalitarismelor, pentru care libertatea conştiinţei şi existenţa fizică  se constituie în opţiunile unei alternative pe care individul nu o poate eluda.

II. Fii binecuvântat domnule Rosewater sau „nu stricaţi orzul pe gâşte” (margaritas ante porcos – mai aproape de original).
De la bogaţi pentru săraci: gloria şi mizeria actului altruist, între intenţie şi finalitate. De mare actualitate acum, când este pusă în discuţie legitimitatea statului social.

III. Dick ochi-de-mort
Existenţe fără sens, găsindu-şi sensul în asumarea, în exerciţiul zilnic al supravieţuirii, cu luciditate şi nonşalanţă, a nonsensului (sau a fără-de-sensului). Se practică ironia şi umorul savuros fie din perspectiva inteligenţei, a bunului simţ, a punctului de vedere edificat, fie din perspectiva perplexităţii. Râdem cu autorul pentru că înţelegem, sau râdem cu el pentru că înţelegem că nu e nimic de înţeles. Dar râdem.

Templul post-modern:
toaleta publică, cu inscripţiile sale delfice, revelatoare de adânci mistere:

„Noi nu ne uşurăm în scrumierele voastre,
Deci n-aruncaţi nici voi chiştoacele-n urinalele noastre!”

sau:

„To be is to do” – Socrate.
„To do is to be” – Sartre.
„Doo be, doo be, doo” – Sinatra.

(am ezitat foarte mult să postez acest triptic. expus aici îşi pierde din impact. să dai de el, spre sfârşitul cărţii, imediat ce întorci pagina, ca o supremă esenţializare a ideii cărţii, îţi taie, pur şi simplu, răsuflarea. dar uite că nu m-am putut abţine. shame on me! )

Inocenţa caracterizează personajul principal al fiecărei cărţi, modul în care se raportează la lume, plătind fiecare pentru câte o culpă mai  degrabă impersonală: beneficiile talentului literar într-un regim totalitar, povara morală a unei imense averi nemuncite (moştenite), cultul pentru violenţă într-o lume lipsită de sens. Asumarea culpei conduce la retragerea din societate, retragere din care sunt smulşi de persoane încă angrenate în mecanismul social. „He can run, but he can’t hide”.

Dacă-mi mai amintesc ceva, dacă mă mai prind de ceva, … promit să vă spun… dar, până atunci, mai citesc un Ricoeur, ceva, să-mi mai îmbunătăţesc stilul. Atunci nu veţi mai înţelege nimic din ce voi fi scris. Şi nici eu…