Beausergent's Blog

– blog de semne şi minuni –

conexiuni

„Vă voi face un mic plan al arhitecturii noastre cerebrale. La subsol, în profunzimile creierului, se găseşti zona limbică, sediul universului nostru emoţional. La etajul superior – în lobii frontali – sălăşluieşte capacitatea noastră de a face planuri, de a lua decizii şi de a controla toata maşinăria. Legături neuronale puternice unesc lobul frontal cu cel limbic. În termeni simpli, ele conectează raţiunea cu emoţia. Damasio a demonstrat că, atunci când se taie aceste punţi de legătură, are loc un fenomen frapant: pacientul îşi păstrează întreaga capacitate de raţiune, rezolvă bine testele de inteligenţă, dar e incapabil de a lua decizii. Se încurcă într-o discuţie intimă interminabilă, dezbătând elementele pro şi contra, care îl imobilizează.”

din Jose Antonio Marina, “Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei”. Traducere din limba spaniolă de Cristina Sava şi Rafael Pisot. Iaşi, Ed. Polirom, 2006

Reclame

mai 20, 2010 Posted by | Inteligenţa eşuată | 6 comentarii

efigia

EFÍGIE s. f. chipul unui suveran, al unui om de stat (bugetar, care va să zică, n.m. bsg), de știință etc., reprezentat pe o monedă, medalie, marcă poștală. ♢ imagine a unei persoane; portret care redă doar asemănarea fizică. (< fr. effigie, lat. effigies)

Clasa a XII-a, spre sfârşit. În pregătire: bac, admitere, tablou de absolvire, bal, sonete, etc. Vin pozele de tablou, prima variantă, neretuşată. Eu nu sunt acolo (de obicei nu sunt, dar acesta e un alt subiect), îmi iau colegii poza. „Cum ai reuşit? Arăţi ca un actor american!” După o săptămână vin pozele definitive, retuşate. Retuşiseră. Mă privaseră de glamour-ul hollywood-ian, iar colegii, cu inima la loc, constatau că din poză, îi privea încruntat, doar un viitor inginer electronist, menit să pună (n)umărul la realizarea idealului ceauşist, acela ca numărul inginerilor să-l depăşească pe cel al intelectualilor!

De-a lungul timpului, ezitând între cele două extreme de mai sus, portretul meu redă (doar) asemănarea fizică cu trăsătura mea principală de caracter (sau de ce-o fi): refuzul de a mă maturiza! (Grow up!). O colegă îmi spunea, deunăzi, că eu la o sută de ani o să arăt de optzeci. Pe un alt coleg l-am văzut, nerevenit din starea de şoc indusă de aflarea vârstei mele, întrebând pe coridoare orice coleg întâlnit în cale: „Tu câţi ani ai?”, „Tu câţi ani ai?”…

Am găsit într-o carte, pe post de semn, o poză trecută (cam acoperită de jpeg, săraca!), back in 1994.

Am căutat prin calculator „asemănări” mai recente DAR: am găsit doar de la aniversări sau de la grătarele de sub nucul din capătul grădinii. Or, cele de la aniversări arată oboseala: cearcănele şi privirea pierdută a omului fugit în ultima clipă de la serviciu, cu gândul încă acolo, întrebându-se dacă s-a cântat deja „La mulţi ani”-ul sau urmează?! Nici cele de sub nuc nu sunt bune, în procesul de „ieşire la grătar” golirea paharelor fiind o activitate cu mult mai stringentă şi mai urgentă decât făcutul pozelor. Pe lângă aceasta, nu ştiu, ieşirea în natură, la soare, a lui homo computerus computerus se lasă cu ochi mijiţi, expresie de om rupt dintr-ale sale…

Cam scurtă introducerea. Era mult mai mult de brodat aici. Unde-i  butonul Publish? Nu-l găsesc niciodată când am nevoie de el! Gata, l-am găsit: EFIGIA să fie, atunci, aceasta .

mai 20, 2010 Posted by | ce se dă şi ce se cerne | 3 comentarii