Beausergent's Blog

– blog de semne şi minuni –

Artaud


„Ne vedeam aproape zilnic. Câteodată, ne dăruiam unul altuia câte un trandafir. Îmi cerea să-l imit. Eu mă executam. La început, zâmbea, atent la cele mai mici amănunte, aproba, pe urmă se enerva, apoi, excitat, începea să urle: „Mi s-a fffurat pppersonalitatea, mi s-a fffurat pppersonalitatea!” Şi o ştergea, luând-o la goană. Îi făcusem vreun rău? Nu. Fiindcă pe scară, îl auzeam izbucnind în râs. Nu ne păcăleam nici unul, nici celălalt. Într-adevăr l-am cunoscut pe Artaud, ca om, în viaţă, nu pe plan livresc.

Orice făptură dotată cu o imaginaţie bogată „trece dincolo”. Iese din propriul său cerc, dar e conştient de asta. Şi lucrul acesta îi îngăduie să se reîntoarcă, să reintre în el. Artaud nu înceta să se părăsească pe sine. Atâta timp cât îşi păstra luciditatea, era fantastic. Fără egal. Prodigios în viziunile sale. Plin de haz în răspunsurile lui prompte. Era îmbibat de umor… Dar când, sub efectul drogului sau al suferinţei, scăpările îl copleşeau, maşina pornea să scârţîie, era penibil, dureros. Sufeream pentru el. Trupul îi înţepenea, răsucit ca cel ce se schilodeşte sub tortură. Dinţii i se toceau mâncându-şi buzele. Cutia lui craniană se dezvoltă peste măsură, ca împinsă de creier. Orbitele îi apăreau cu atât mai mari cu cât privirea se ducea departe – ca un laser. Fusese deosebit de frumos, dar focul lui lăuntric îl calcina. Frecvenţa vibraţiilor diafragmei sale îi împingea vocea în sus, în regiunile frontale cele mai înalte ale cutiilor sale de rezonanţă. Glasul lui era în acelaşi timp de piept şi de cap. Un copil care-şi dăduse singur foc. Căci noi am avut bucurii de copii.

Odată, în Passy, mama unei tinere şi frumoase actriţe, una dintre cunoştinţele noastre, ne-a invitat la cină. Făcea parte din burghezia înstărită şi, grijulie pentru fată, voia – cred -, să arate o atitudine luminată faţă de comunitatea noastră teatrală. Artaud a luat bunele ei intenţii în sensul strict al cuvântului, aşa cum nimeni n-ar fi putut să facă. La mijlocul mesei, s-a dezbrăcat până la brâu, m-a poftit să-i urmez exemplul şi a făcut o demonstraţie de exerciţii yoga, apoi a rămas pe jumătate gol în faţa elegantei sale gazde, care n-a găsit niciun  alt omagiu mai de soi acestei „delicioase reprezentaţii” decât să se întrebe, în gura mare, cum de Comedia Franceză nu-l descoperise încă. La care, Artaud a aplicat câteva lovituri uşoare cu linguriţa în ţeasta doamnei şi a făcut să-i răsune în urechi această exclamaţie, cu ciudatul lui glas metalic: „Doamnă, mă enervaţi!”

[…]

A plecat în Mexic pentru a-şi reface sănătatea cu ajutorul ceremoniilor magice ale dansurilor „peyotl”. Nu-mi spusese el după sublima înfrângere suferită cu Cenci :
– Tragedia pe scenă nu-mi mai ajunge, vreau s-o duc în viaţa mea.

Şi avea să-şi ţină cuvântul. Va face din sine însuşi un teatru, un teatru care nu „trişează”.

Atunci când am coborât pe jos de la Passy la Saint-Germain-des-Pres, m-a pus să jur că nu mă voi droga niciodată. Între drog şi Artaud, exista un cadavru:  el însuşi. A rostit o frază care mă rascoleşte:

„Pentru a mă vindeca de judecata celorlalţi, am toată distanţa care mă desparte de mine.”

Extraluciditatea lui. Fără îndoială, ştia că este bolnav. Desigur, încă de la o vârstă foarte fragedă, durerile organice îi fuseseră cumplite. Pentru a le îndulci se droga. […] Ca şi de Quincey, se droga pentru că era bolnav şi nu s-a îmbolnăvit pentru că s-a drogat.

A plecat, aşadar, spre Mexic, pentru a se tămădui, încă o dată… Când l-am reîntâlnit, nu mai putea să se întoarcă în „cercul” lui… Îşi asuma răspunderea asupra propriei sale tragedii.

Pe urmă, depărtarea dintre noi a crescut. La el un destin de crucificat. La mine, nu ştiu, dorinţa de a trăi, de a-mi împlini propriul destin…

[…]

În sufletul nostru, focul şi râsul făceau casă bună. Pasiune şi umor: acest aliaj a fost dintotdeauna fondul firii mele. Şi este şi azi. Eschil şi Feydeau.”

Fragmente din Jean-Louis Barrault, „Amintiri pentru mâine„, colecţia Actori şi destine, Ed. Meridiane, Buc., 1978.

trad. Sanda Diaconescu

Anunțuri

Mai 7, 2010 - Posted by | Oameni

18 comentarii »

  1. mda si Madeleine Renaud careia-i ziceam renard…

    Comentariu de vic | Mai 7, 2010 | Răspunde

  2. exact. si Madeleine Renaud…
    mi-a plăcut tare mult cartea asta. sper că nu am plictisit cu fragmentele publicate. nu stiu cand voi posta cu seninatate, orice vreau eu 🙂 !
    poate când voi avea toată distanţa care mă desparte de mine

    Comentariu de beausergent | Mai 7, 2010 | Răspunde

  3. Le theatre nouveau, drama absoluta trebuia sa aiba pretul ei! Iti multumesc pentru postare!!

    Comentariu de elena agachi | Mai 8, 2010 | Răspunde

    • Eu multumesc pentru incurajare. Ora25 se amuza într-un comentariu de traducerea google-itică a lui „drag and share” prin „târăşte şi împărtăşeşte”. de fapt e clar că „drag and share” se traduce prin „ţi-e drag? împărtăşeşte”. Asta fac eu, împărtăşesc subiectele dragi 🙂 .

      Comentariu de beausergent | Mai 9, 2010 | Răspunde

  4. cum adica nu stii cand vei posta cu senintate ce vrei tu? acum postezi incruntat? :))) si dc ai plictisi pe cineva ce importanta are, pt altcineva e interesant, cel plictisit va gasi in alta zi ceva mai putin plictisitor .. cum ar fi sa aiba toata lumea aceleasi gusturi>
    eu am citit de artaud un text despre van gogh. mi-a ramas in minte un fragment f frumos, ceva de genul ca „picturile lui ‘descriu’ obiecte ale naturii inerte, cuprinse parca de convulsii. si totusi inerte”. si ceva despre teatrul cruzimii, care la vremea respectiva mi se parea un ‘manifest’ senzational, dar acum am ajuns la varsta la care sincer prefer ca arta sa ma scuteasca de lucruri urate si brutale ca sunt destule pe strazi, si viata in sine e …an.. in-yer-face-drama 😀

    Comentariu de m | Mai 9, 2010 | Răspunde

    • Păi da, postez cam cu îndoială… Eu zăbovesc pe blogurile care mă fac să mă simt bine. Bloguri consolatoare, care să-mi ridice moralul, printr-un optimism inteligent sau o inteligenţă optimistă. Mă rog, poate optimism nu exprimă chiar ce caut eu. Caut ceva pozitiv, un „da”, acolo, pe care să mă pot sprijini în vremurile astea grele. Am o natură pesimistă, melancolică, anxioasă. Orice lucru bun care mi s-a întâmplat în viaţă (şi consider că am fost un norocos) l-am privit drept o surpriză uriaşă. Nu ştiu dacă psihologii au descoperit complexul lui Priam, dar cred că eu boala asta o am :).
      Revenind, nici eu nu mă omor după urâtenie si brutalitate in artă. nu am fost capabil să văd nici 10 min. din filmul „Ireversibil”.
      Si n-am uitat ca iti sunt dator cu o traducere… Am inceput-o intr-o zi si am ajuns pe la jumătate. Nu stiu în ce mod e mai bine să-ţi dau de ştire când am terminat-o.

      Comentariu de beausergent | Mai 9, 2010 | Răspunde

      • nu imi esti dator cu nimic. sper ca nu iti prea tare silinta, nu e pe viata si pe moarte 😛
        dar multumesc mult, oricum. dc e sa o termini vreodata, orice cale este potrivita 😛

        complexul lui priam s-ar traduce prin complexul curajului? ;D

        Comentariu de m | Mai 9, 2010 | Răspunde

        • OK cu traducerea, am înteles :)!
          Despre complexul lui Priam, nu mai insist. E periculos şi să discutăm. 🙂

          Comentariu de beausergent | Mai 9, 2010 | Răspunde

  5. […] foarte rar câte o maşină şi parcă niciodată trecători, nu are altă raţiune de a fi decât singurătatea însăşi… O singurătate supra-reală, a ceasului din strada gării lui Delvaux. Tocmai apelul […]

    Pingback de Fluide impregnate în piatră… – 18 « Dumitru Agachi’s Weblog | Mai 9, 2010 | Răspunde

  6. „focul si rasul…” esenta vietii 🙂

    Comentariu de ultimulunicorn | Mai 9, 2010 | Răspunde

    • Da, da! Asta mi-a plăcut la acest text: că e viu, e viaţă! Apropo de concursul de pe blogul lui alex. Un blog e „de cultură” dacă e viu!
      btw. eu intru rar pe blogul lui alex pentru că nu sunt suficient de spontan. e aşa o efervescenţă spumoasă acolo încât până îmi vine mie vreun gând cât de cât pasabil, subiectul s-a schimbat de vreo trei ori! de’aia-i fain, îl urmăresc cu gura căscată! şi îmi place că tu reuşeşti să ţii ritmu’ :)!

      Comentariu de beausergent | Mai 9, 2010 | Răspunde

      • 🙂 merci… dar in ultima vreme n-am mai reusit nici io!
        cred ca din cauza ca starile mele se schimba la fel de repede ca subiectele acolo. Plus ca daca ma simt ignorata, cad repede in depresie. Dar de urmarit… il urmaresc! 😉

        Comentariu de ultimulunicorn | Mai 9, 2010 | Răspunde

  7. Eu nu-mi amintesc să fi avut vreodată impresia că ai fi ignorată pe blogul lui Alex. Dimpotrivă. Alex e o gazdă bună. Serios vorbesc.

    Comentariu de beausergent | Mai 9, 2010 | Răspunde

    • Ei, vezi ce instabila sunt?!? eu am avut chiar de cateva ori impresia asta.

      Comentariu de ultimulunicorn | Mai 9, 2010 | Răspunde

      • cine ştie în ce circumstanţe speciale s-or fi întâmplat… şi-apoi, toţi ştim cât de greu se păstrează o stare (apropo de instabilitate).

        Comentariu de beausergent | Mai 10, 2010 | Răspunde

  8. @M!
    am tradus până la capăt(unde s-a putut 🙂 ).
    de văzut aici.

    Comentariu de beausergent | Mai 10, 2010 | Răspunde

  9. saru-mana!

    Comentariu de m | Mai 10, 2010 | Răspunde

  10. saru-mana!

    Comentariu de beausergent | Mai 11, 2010 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: