Beausergent's Blog

– blog de semne şi minuni –

Cu leapşa la cireşe


Pentru leapşa primită de la Elena, am mers la furat, la cireşe.

Să mă ierte Radu Cosaşu pentru prada ce i-am făcut-o!
Textul îi aparţine.

Odă

E vremea, e ora, e clipa pentru a ridica în slăvi – după un atît de cumplit cult al personalităţii – micile cuvinte, cele care în viaţa lor n-au fost scrise cu majuscule, niciodată încoronate cu literă mare în cap, cu atîtea substantive megalomane, totdeauna furnicînd în frazele oricît de lungi sau oricît de scurte, dar fără de care nici o frază (proustiană sau rebrenistă) nu ar trăi, cuvinţelele acelea mărunţele numite conjuncţii, adverbe sau şi una şi alta, de o energie incomensurabilă în construcţia celei mai dificile minuni: o propoziţiune perfect gramaticală.
Slavă, întîi de toate, conjuncţiei dar, aceea care – aşa cum Gombrowicz a descris-o ca nimeni altul şi nu e nimic de adăugat – de cum apare într-o prop. „dă viaţă imediat ideii“.
Slavă lui însă, pe care geniul calamburghez al lui Oscar Lemnaru l-a definit, în raportul său cu dar-ul vital, într-o seară, la Mogoşoaia, spunîndu-i cuiva bine încoţopenit în trufiile sale: „Dragul meu, toată lumea are un dar, dumneata ai un însă.“
Slavă adverbului cînd, care – nabab în bogăţia sa de sensuri – îşi poate permite chiar luxul să se repete în fastul melancoliei produse de un „din cînd în cînd“.
Slavă conjuncţiei (dar şi prepoziţiei) fără – aceea care ne dă, aproape paralizant, conştiinţa limitelor şi a micimilor în care ne zbatem, strălucindu-mi de mult, din copilărie, într-un titlu sfîşietor ca „Fără familie“.
Slavă conjuncţiei totuşi, o minunăţie – în logica unui gînd – de importanţa oxigenului pentru plămîni.
Slavă conjuncţiei dacă – teribila, înfricoşătoarea, sublima, singura, probabil, care acceptă să apară însoţită de vocativul unui o, „o, dacă…“ pentru a-şi îmblînzi cît de cît cruzimea cu care lucrează, peste tot, dar mai ales, în fotbal – pasiunea naţională.
Slavă conjuncţiei deşi, aceea care năzuieşte aproape eroic la o schimbare, la o inflexiune în diagnosticele şi concluziile fără de speranţă.
Slavă adverbului deja, care – oricît a fost de batjocorit ca o „vorbă venită de la jidani“, deşi Larousse-ul precizează că vine din franceza veche (des ja) – deţine cea mai vibrantă melodie pentru a exprima trecerea timpului.
Slavă prepoziţiei după, care se ţine de mine şi de creionul meu enervîndu-mă la culme, eu încercînd s-o alung precum Charlot, un cîine de pripas, dar ea nu şi nu, dovedindu-se de neînlocuit cu o insistenţă, aş zice, feminină.
Slavă adverbului tocmai, cel care ne dă iluzia – dragă neamului nostru – că putem ocoli, pe româneşte, tot ce-i precis şi exact în străineză (o nouă viaţă şi o veselă muzicalitate dîndu-i regionalismul tomnai în dicţia atroce a ultimului nostru dictator).
Slavă adverbului (dar şi conjuncţiei) cum, capabil să procreeze în complicatul precum şi în inefabilul cumva.
Slavă adverbului atunci, care de cîte ori se impune o face cu vigoarea unui piton de oţel înfipt în roca muntelui necunoscut pe care-l urcăm, frază cu frază; nu te poţi juca nevinovat cu atunci şi, mai ales, cu atunci cînd…
Slavă adverbului doar, de o senzualitate indicibilă cînd, lipindu-se de fără, se colează şi cu „poate“, dîndu-ne acea erecţie a siguranţei de sine în „fără doar şi poate“. Slavă lui chiar – după simţurile creionului meu, cel mai energizant dintre adverbe.
Slavă conjuncţiei ci, singura pe măsura forţei vitale din dar, cu aspectul ei de vrăbiuţă în jungla oricărei fraze, degajînd însă cu piuitul ei, energia unor adversative cu care inteligenţa înfruntă tot ceea ce prostia, cît un dinosaur, confundă.
Slavă adverbului (şi conjuncţiei) decît, fără de care nu putem stabili nimic pe lumea asta.
Slavă adverbului de o mîndră concizie aşa, care, totuşi, în frivolitatea lui, precum atîţia preşedinţi şi şefi dornici să se audă cît mai des, îşi îngăduie a se compromite prin aproximaţia dintr-un aşa şi aşa; dar omul îşi revine – căci care cuvînt nu e un om? – atunci cînd decretează un straşnic aşadar.
Slavă conjuncţiilor căci şi fiindcă, neodihnite în voluptatea lor sfîntă şi plicticoasă de a bate capul.
Slavă adverbului de liniştită superioritate umană asupra naturii, acelui fireşte, cel care îmi dă avînt pentru ca să-l ridic din conjuncturalul dispreţ în care, pe nedrept, este ţinut deci, insuportabilul adverb deci, imposibilul deci, inutil hulitul deci de care nu vom scăpa în decii decilor.

Text citit la festivitatea de decernare a premiilor Observatorului cultural şi încheiat cu urarea de neuitat a Titei Chiper: „Tandreţe şi desăvîrşire!“.

furat de aici

Reclame

aprilie 8, 2010 - Posted by | La cireşe, Leapsa colorata

6 comentarii »

  1. Superb textul! Multumesc!

    Comentariu de elena agachi | aprilie 8, 2010 | Răspunde

    • Eu mulţumesc pentru invitaţia la leapşă. 🙂

      Comentariu de beausergent | aprilie 12, 2010 | Răspunde

  2. dar și?
    și e conjunctia mea preferata

    fara prea mare legatura cu leapsa intr-o carte de kundera, nu mai tin minte care din ele, niste personaje dadeau propriile definitii pentru anumite cuvinte dar mai curand la nivel emotional decat lexical. pentru o fata goliciunea inseamna nediferentiere (parca era pe aici si o raportare la barbati), visa uneori ca formeaza un cerc impreuna cu alte femei dezbracate in jurul prietenului ei si nu e nici o deosebire intre ele. cum privirea prietenul ei goliciunea nu mai tin minte. dar parca pentru el apartenenta la un partid politic era ceva pozitiv, il facea sa se simta integrat, tipa din nou avea impresia ca sa mergi la un protest e o forma de a pierde prin multime.
    ideea acestor definitii (erau mai multe personaje, nu doar doua) in cartea lui kundera era, desigur, ca noi nu ‘traducem’ cuvintele prin explicatiile din dictionar ci si prin experientele pe care le avem. si asta ingreuneaza comunicarea, ca nimeni nu sta sa intrebe : scuza-ma, spus buna dimineata, ai putea sa explici putin ce intelegi tu prin buna si prin dimineata? 😛
    comunicarea e , in general, o iluzie. zicea (si) kundera.
    m-am apucat sa povestesc asta pentru ca mi s-a parut interesanta leapsa, dar am crezut ca va fi cu.. definitii in genul asta, la ce trimit unele cuvinte pentru fiecare, dar vad ca voua pe aici va place mai mult arta decat… psihologia 😛

    Comentariu de m | aprilie 8, 2010 | Răspunde

    • Am simţit şi eu lipsa lui ŞI. De aceea am încercat să forţez lucrurile chiar pe blogul de unde a pornit leapşa. 🙂

      ” beausergent, pe 7 aprilie 2010 la 7:42 pm:

      Chestia este aceea care este, este în chestiune şi vine de dincolo de chestiune, seamănă cu ea însăşi, însă nu pentru mult timp şi nu pentru toată lumea. Ce este ŞI?

      gabilutza, pe 7 aprilie 2010 la 7:50 pm cică:

      SI e un cuvant mic,mic, frate cu SAU, este lipici, cand traversezi pe undeva iti da varianta apropiata, leaga dezlegatele, capetele decapitate. ”

      🙂

      Ne interesează toate faţetele cuvântului, iar dacă este amintit Kundera devenim şi mai atenţi. Însă a trebuit să expediez rapid răspunsul la leapşă întru-cât simţeam că mă paşte un eveniment în viaţa personală şi nu voi mai avea răgazul să răspund.

      Comentariu de beausergent | aprilie 12, 2010 | Răspunde

  3. […] stă să măsoare câte cuvinte îşi spun ochii noştri sau ochii animalelor […]

    Pingback de O lume din frânturi (Karl McKoy) « Elenaagachi’s Weblog | aprilie 8, 2010 | Răspunde

    • Multumesc, Elena, pentru link. E onorant.

      Comentariu de beausergent | aprilie 12, 2010 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: