Timpul şi eternitatea (I)

Iniţiez o miniserie, consecinţă a acestui articol de pe blogul lui Fanfan şi a comentariilor pe care le-a provocat.

Timpul şi eternitatea

„Coborâsem în bucătăria mea de ţară să-mi pregătesc cina. Septembrie, deja întuneric. Abia mai ghiceam afară tufa de nalbă. Aprinsesem lampa în spatele meu. Îi simţeam căldura în ceafă. Ce voi fi pus pe masă, în faţa mea, nu mai ştiu. Ştiu numai că eram în picioare atunci când lucrul acela se petrecu. Ce alt lucru decât că eram în viaţă, că eram pe lume. Obiectele care-mi cădeau sub priviri, chiuveta, farfuriile şi tacâmurile îngrămădite pe pervazul ferestrei, cuptorul uzat, prăfuit, aragazul, uşa veche de lemn pe care am deschis-o atât de greu acum câteva săptămâni pentru că o umflase ploaia, cele două mantale agăţate în cuier şi, alături, pălăria mare de pai, pălăria de ţară a Clarei pe care am lăsat-o să stea acolo de ani de zile – toate aceste obiecte banale şi uzuale (mai puţin ultimul) îşi câştigaseră brusc, prin nu ştiu ce farmec, raţiunea de a fi. Ele existau împreună şi existau pentru mine. De ce se desprindeau cu o asemenea intensitate dintr-un fundal roşietic şi parcă fosforescent? Era, poate, un efect al abajurului lămpii şi al carelajului bucătăriei care se reverbera în ochii mei. Însă cuvintele toate n-ar putea decât să sugereze realitatea unei prezenţe. Dintr-odată mă cotropi sentimentul că am acces la eternitate. Acest fel de întrevedere dură câteva minute dintr-ale noastre. După care îmi amintii că era timpul să fac un gest util: să sting flacăra gazului.”

MARCEL RAYMOND – fragment din Scrieri la amurg, trad. Mircea Martin

găsit în revista Secolul 20, nr. 310-312