Beausergent's Blog

Lenuţa

beausergent — Thu, 26 Jan 2012 07:59:27 +0000

Nu mi-aş fi amintit în grabă de Lenuţa, dacă nu era leapşa de copilărie, de pe bloguri.

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Mi-am dat seama imediat că nu am avut animale de companie, acasă, la oraş. N-am avut nici măcar bicicletă. Atunci mi-am mutat gândul la vacanţele de la ţară! Pisici nu aveam pe-acolo. Numai mâţe. Câinii erau la slujbă, cu animalele, la merez (păşune, cum ar veni). Găinile erau nişte nesimţite: îţi luau miezul de nucă din mână, dacă nu erai atent… Şi atunci mi-am adus aminte de Lenuţa! Figura ei blândă şi luminoasă, care mi-a umplut vacanţele de duioşie… Lenuţa era…, scuzaţi expresia, o oaie. Aşa a început totul: într-o seară, îmi însoţesc bunica în iştălău (staul, pentru ceilalţi) să mă joc cu mieii. Atunci se apropie o mieluşică, atrasă de bumbii (nasturii, dar cred că asta o ştiaţi) strălucitori de la pardesiul meu şi îşi satisface foamea de frumos, la modul cel mai propriu, cu unul dintre ei. Atunci am ştiut că acesta e începutul unei noi prietenii. În vacanţele următoare i-am urmărit grijuliu evoluţia, văzând-o uşor (cred) schimbată de la un an la altul, deşi mereu aceeaşi, bazându-mă exclusiv pe discernământul bunicilor în a o identifica dintre zecile de oi printre care-şi făcea veacul…

Primăvară arabă?

beausergent — Mon, 23 Jan 2012 08:12:06 +0000

Intr-o zi Ibn-Adham îl întrebă pe un prieten de-al său, cu care se întorcea de la Mecca: „Ei, cum o duci?” Acela răspunse: „Când am ce să mănânc, mănânc; iar când mi-e foame şi nu am nimic, rabd!” Şi Ibn-Adham răspunse: „Chiar că nu faci altminteri de cum fac câinii din Balkh! Ci noi, atunci când Allah ne dă pâinea, îl proslăvim; iar atunci când nu avem nimic de mâncat, noi tot îi mulţumim.” Atunci omul grăi: „O, stăpâne al meu!” Şi nu mai rosti nimic altceva.

Se spune că Mohammad ben-Omar l-a întrebat într-o zi pe un ins care trăia cumpătat: „Ce gândeşti tu despre nădejdea pe care trebuie s-o avem în Allah?” Omul spuse: „Dacă îmi pun credinţa în Allah, o fac pe două temeiuri: am văzut din trăite că pâinea pe care o mănânc eu nu o mănâncă niciodată un altul; şi ştiu, pe de altă parte, că, dacă am venit pe lume, aceasta-i din vrerea lui Allah.”

din O mie şi una de nopţi.

Somaţie publică

beausergent — Fri, 20 Jan 2012 15:25:38 +0000

Membrii Consiliului Personal al Audio-vizualului şi vocilor interioare au constat că, în postul anterior, autorul acestui blog a încălcat flagrant Regulamentul interior publicat în Manualul lui Epictet art. 44. “… Şi mai ales, nu vorbi nimic despre oameni, nu-i bârfi, nici nu-i lăuda, nici nu-i preţui, comparându-i între ei. Atât cât îţi este cu putinţă, schimbă prin discuţiile tale, dialogurile prietenilor tăi, îndrumându-le spre subiecte convenabile”, chiar dacă nu m-am putut abţine sau am considerat că prezint o situaţie exemplară, principii etc.

Faţă de aceste considerente, Consiliului Personal al Audio-vizualului şi vocilor interioare adoptă următoarea

DECIZIE:

Art.1. Autorul materialelor publicate pe acest blog este obligat să publice un clip cu Katie Melua, cu o piesă de care nu ştia până azi (sau dacă a ştiut înseamnă că am uitat), deşi a apărut în 2005, pe care l-a văzut pe VH1, săptămâna aceasta (înainte ca distribuitorul de cablu să scoată – mişeii – postul VH1 din grila de programe – CNA-ul! Se aude?!) şi care mi-a plăcut mult!.

Art.2. Va avea obligaţia de a transmite în următoarele 24 de ore de la comunicare, sonor şi vizual, de cel puţin 3 ori, în intervalul orar 18.00-22.00, din care o dată în principala emisiune de ştiri, următorul text:

„Consiliului Personal al Audio-vizualului şi vocilor interioare a sancţionat acest blog cu somaţie publică, întrucât, în ediţia din 20 ianuarie 2012 a categoriei “Ghici ghicitoarea mea”, auto-moderatorul nu a auto-intervenit pentru a auto-stopa limbajul injurios şi bârfitor al auto-invitatului emisiunii, fapt ce contravine dispoziţiilor Codului Personal al Audio-vizualului şi vocilor interioare.” Vă atragem atenţia că textul nu poate fi difuzat în calupuri de publicitate.

Despre el – un om, o viaţă, un destin

beausergent — Fri, 20 Jan 2012 07:06:51 +0000

Nici nu ştiu ce ton să dau acestei postări. Sunt multe la îndemână. De fapt, nu sunt sigur că ştiu cum să mă raportez la faptul în sine. Cât e de bine, cât e de rău? Cel din cauza căruia am plecat de la serviciul de informatică (nu voiam să mai am de-a face cu el) a rămas singur în tot serviciul. Au plecat toţi care încotro, unii chiar acasă (adică şi-au dat demisia fără a avea asigurat un alt loc de muncă – şi-au luat câmpii, mai pe româneşte). Nu peste tot există oameni a căror incompetenţă, indolenţă, impertinenţă să fie aproape fără pată. Dar unde se găsesc, totuşi, astfel de ….., ar fi indicat ca puterea politică măcar să-i lase în pace, să-i tolereze tacit şi jenat, cum făceam noi până atunci, nu să îi ridice în rang şi să îi facă reprezentanţii lor între oamenii muncii. Pentru că altfel lumea pleacă. Urla… : “cui nu-i place de mine, să plece!”. Şi am plecat. Toţi. Nu că ar fi necesar un serviciu de informatică într-o primărie de municipiu. Ba e chiar un pas înainte pe drumul reformei: debirocratizare. Cât despre el, mi-l imaginam, tragic, shakespearian, contemplând îngrozit, într-o singurătate îngheţată şi absolută, consecinţele conduitei sale îngrozitoare. Se pare, însă, că e tare încântat de întorsătura evenimentelor şi e bucuros că astfel poate fi, în sfârşit, şef şi pe hârtie, cu sporul de indemnizaţie aferent. Noi, ceilalţi, ne salutăm amical pe culoare, purtând cu un zâmbet muzical adevăratul serviciu de informatică, salvat de fiecare, în el însuşi…

Ok, nu e bine să scriu aşa ceva.

Reiau atunci o postare mai veche, reproducând un text de-al lui Teodor BACONSKY

Indulgenţe?

zicea Teodor BACONSKY în Dilema Veche, cândva, prin 2007….

De la Celsus la Nietzsche, creştinismul a tot fost criticat pentru tolerarea proştilor şi a infamilor. E drept că Evanghelia cuprinde pasaje curent interpretate în acest sens: sîntem fraţi, răul îi locuieşte pe unii, adică vine din altă parte… Dar tot Evanghelia cuprinde şi texte de semn contrar: Iisus în Templu! Furie şi lovituri de bici! Eu cred că adevărul are, precum briliantul, multiple faţete. Eşti creştin? Ai datoria să ierţi. Numai că proştii şi infamii nu se lasă, cel mai adesea, absolviţi. Dacă prostia traduce misterul fărădelegii, infamia e destinul prostului însurat cu fudulia funcţiei nemeritate, a carierei gonflabile (care nu s-a ciocnit, încă, de acul revelator). Prostia şi infamia sînt fapte sociale grave. Ne poluează bucuria de a trăi laolaltă. Ne intoxică dreptul la aer curat. Iată (inter alia) de ce detest patologia stîngismului radical: nu doar pentru că e pervers nerealistă, ci pentru că minte interesat, lăsînd larg deschisă calea spre infamie a proştilor agresivi.

Aş prefera să evit răstălmăcirea. Prostul nu e totuna cu acela pe care se întîmplă să-l depăşeşti intelectual. Infamul nu e acela care-şi permite să comită, impenitent, dublul maleficiilor pentru care tu, ca om întreg, te-ai acuza îndoit. Prostul adevărat e falsul inteligent. Iar infamul veritabil e orice ins care săvîrşeşte răul, convins că e îndreptăţit să o facă sau că e mereu nedreptăţit dacă nu o face.

Nutresc toată compasiunea pentru cei săraci cu duhul, dat fiind că sărăcia cu duhul implică fie umilitatea obiectivă, fie smerenia asumată. E admirabil să vezi un om slab de minte, care te priveşte dinăuntrul conştiinţei că nu poate mai mult. La fel, îi trec cu vederea pe răutăcioşii minori, care strică din neatenţie, din frivolitate ori din neştiinţă tot ceea ce ar putea lesne menaja, fie că e vorba despre sensibilitatea altora sau de obligaţiile lor profesionale. Nu-i pot însă accepta pe proştii cu parapon, iremediabil complexaţi, veninoşi & mîndri de propria mediocritate. Luaţi un idiot şi comandaţi-i orice: va executa ordinul, simţind însă momentul cînd trece frontiera dintre bine şi rău. Acestei supuneri uluite de teamă i se opune lipsa discernămîntului în cazul prostului cu pretenţii, care-şi justifică infamia prin iluzia sălcie că nu primeşte niciodată îndeajuns.

Creştinismul ca bombonică fondantă este, prin urmare, pură escrocherie. Dumnezeu este iubire, da. Însă e şi dreptate. O dimensiune o presupune pe cealaltă. Nu există iubire nedreaptă şi dreptate care suprimă dreptul la redempţiune. Cu singura condiţie ca subiectul să colaboreze. Or prostul infam, despre care scriu aici, e incapabil să se chestioneze. De cîte ori vrea să iubească, se iubeşte doar pe sine, pînă la oroarea narcisismului anonim. Şi de cîte ori caută dreptatea, şi-o atribuie dinainte, socotind bunul-simţ ca pe un duşman al “valorii” lui alienate.

Nici egalitarismul politiceşte corect, nici “evanghelismul” ipocrit n-au temeiuri pentru a salva, împotriva ei înseşi, prostia infamă. Cele două strategii de comunicare se înşeală şi vor să ne înşele, susţinînd că prostia e inocentă, aşa cum infamia e inodoră. Eroare. Prostia e rebutul invidios al umanităţii decăzute. Iar infamia pute de-ţi mută nasul din loc. A le încadra ideologic, într-o pseudo-perspectivă de asimilare colectivă, e un gest sinucigaş.

Din astfel de motive pledez, pînă la a mă lăsa învinovăţit de “extremism”, pentru meritocraţie. Pentru o societate care nu admite ca proştii infami să-i determine ritmul. Îngăduinţa celor deştepţi şi “pietatea” sufletelor gingaşe păcătuiesc deopotrivă atunci cînd se “amuză” sau se “înduioşează” ori de cîte ori prostul infam – altminteri capabil de flaterii şi manevre ariviste – accede la o poziţie inadecvată. Azi aşa, mîine aşa, ne-am trezit captivi în coşmarul mitocăniei care face legea.

Socrate a fost un sfînt ante litteram: asaltat de proşti (pe care s-a căznit să-i înţelepţească) şi de infami (pe care i-a dispreţuit suveran), a băut, liniştit, cucuta. Se săturase să-i mai vadă, să-i mai audă şi să-i mai îndure. E sigur că Iisus Hristos s-ar fi înţeles de minune cu un asemenea ucenic.

Antidestine

beausergent — Thu, 05 Jan 2012 11:20:39 +0000

“Dar contradicţiile nu lipsesc deloc din acest edificiu social. Expansiunea însăşi a Imperiului genera puternice tensiuni; mulţi oameni resimţeau o vie nelinişte, veritabile angoase, în condiţiile disoluţiei vechilor cadre sociale şi morale. Săracii liberi şi sclavii beneficiau prea puţin sau chiar deloc de creşterea economică[...]. Sentimentele lor de frustrare nu se atenuează şi destul de numeroşi reprezentanţi ai grupurilor sociale medii se declasează şi vin să îngroaşe rândurile nemulţumiţilor. Totodată, se menţin contradicţiile între cetăţenii [romani] şi cei rămaşi încă în afara privilegiilor [...]. Literatura şi filozofia răspund contradicţiilor şi tensiunilor la care ne-am referit.”

“Au răspuns pe vremea Celui-căruia-nu-i-se-rosteşte-numele-în-timpul-intonării-imnului-naţional, trebuie să răspundă şi acum…” îşi zise Doctorul, închizând gânditor cartea.

- Soră! O perfuzie cu Epictet la pacientul cel nou.

“Întreabă-te în sinea ta: “Preferi să fii bogat sau fericit?” Dacă înclini să fii bogat, ia aminte că aceasta nici nu e bine şi nici nu depinde în întregime numai de tine. Dacă preferi însă, să fii fericit, acesta este şi un bine şi stă în întregime în puterea ta. Căci bogăţia se află în mâna soartei şi este vremelnică, pe când fericirea depinde, cu adevărat, de voinţă şi de suflet.”

“Împăcarea sufletului cu sine însuşi este asemeni unui unui drum scurt şi încântător. Farmec şi graţie multă, trudă puţină.”

“Poziţia şi felul de a fi al filozofului este să aştepte orice folos şi pagubă [doar] de la el însuşi [nu şi de la cei din afară].”

“Începe aşadar cu cele mărunte . Ţi-au risipit untdelemnul, îţi este furat vinul? Spune-ţi că un astfel de preţ cumpără calmul desăvârşit, deplina linişte a spiritului. Nimic nu se dobândeşte pe gratis”

“… oricine, în sărăcie îşi poate petrece fericit viaţa şi foarte rar, în bogăţie şi onoruri.”

- Soră!!! Dă te rog mai încet perfuzia că nu mai pot de atâta fericire!!!
– Las’ că până mâine-ţi trece.

Aceasta a fost Povestea pacientului celui nou…

……………….

Din modestie, am eliminat următoarele pasaje:

“După cum focurile de pe ţărmuri, care ridică, din vreascuri puţine, flăcări îmbelşugate, asigură certitudinea trebuitoare corăbiilor care plutesc în largul mării, tot astfel bărbatul strălucit, deşi el însuşi se mulţumeşte cu puţin, aduce servicii nepreţuite concetăţenilor.” şi
“După cum soarele nu aşteaptă nici imprecaţii, nici formule de vrajă, ca să se ivească, ci străluceşte deodată, direct, fiind primit cu saluturi de încântare de către toţi, tot astfel, nu aştepta nici tu aplauze, laude, zgomote de surle şi trâmbiţi ca să săvârşeşti o faptă bună, ci fă binele, din voia ta proprie şi vei fi iubit asemenea soarelui.”

- Eu i-am explicat lui Epy că nu e cazul să scrie despre mine în cartea lui şi mai ales nu astfel de cuvinte mari, calde şi pline de recunoştinţă. Datele nu i se pierduseră. Doar i-am reindexat tabelele! No big deal. Dar lui i se păruse ceva deosebit! Mă rog, atâta doar că mă aşteptasem ca vorbele mele conform cărora m-aş “mulţumi cu puţin” să nu fie luate chiar mot-a-mot…

- Domnul Doctor! Cred că ar trebui să-i schimbăm tratamentul!!!

___________________________________________________________________

Eugen Cizek, Prefaţă la Manualul lui Epictet, BPT,1977

Epictet, Manualul şi fragmente, BPT,1977, trad. D. Burtea

O gămălie de lumină

beausergent — Tue, 27 Dec 2011 09:09:46 +0000

“… cunoaştem, desigur, cu toţii explozia aceea orbitoare provocată de simplul fapt că o păpuşică e ridicată de pe podeaua unei case abandonate cu îngrijire: soldatul care-o face n-aude nimic; pentru el, asta e doar expansiunea mută şi nelimitată a ceea ce în timpul vieţii sale a fost o gămălie de lumină în centrul întunecat al fiinţei.” (Nabokov, La Alep, odată… , 1943, trad. )

…and of course we all know of that blinding blast which is caused by merely picking up a small doll from the floor of a carefully abandoned house: the soldier involved hears nothing; for him it is but an ecstatic soundless and boundless expansion of what had been during his life a pinpoint of light in the dark center of his being.

Atât. O gămălie de lumină.
Uneori resimt ca pe o vină faptul că am lăcomit la mai mult.
Raniţa-n spate, sergent!

Sau, cum ar spune cineva: “Ţine-ţi mintea ta în iad şi nu deznădăjdui.”

De Sărbători

beausergent — Fri, 23 Dec 2011 18:28:12 +0000

Să vă fie bine şi să fiţi fericiţi!

Ce minunat ar fi…

beausergent — Mon, 19 Dec 2011 08:04:27 +0000

Duminică după-amiază. În odaia celui mare. Şi-a pus Pink Floyd de pe radioul lui Pittiş şi-şi învaţă la română. Eu stau întins pe sofa, cu Povestirile lui Nabokov în mână, gata să-l ajut când se încurcă în gramaticile celea. Şi, cum îmi făcusem cafeaua cam tare, îmi tot zboară gândul de la carte. Că ce-oi mai citi când oi găta cărţoiul ăsta… poate un american… El citeşte “Fructele mâniei” în perioada asta. Tot despre o criză. Oare prin ce s-o deosebi criza asta de aia. Şi, tot aşa, despre cum se distribuie în mod inegal austeritatea între îndivizi, inegal chiar între angajaţii instuţiei în care lucrez. Bravo! îmi zic, după miriadele de complexe, frustrări şi fixaţii pe care le am, mai Complexul lui Moş Ion Roată îmi lipsea, când îl aud că zice:

- Ce minunat ar fi să nu mai fie boieri în ţara asta!
- Poftim?!!!!! (Nu pot să vă spun cât de straniu se decupa fraza de mai sus pe fundalul sonor al lui “The dark side of the moon”.)
- Ce minunat ar fi să nu mai fie boieri în ţara asta!
- Adică??????
- “să nu mai fie boieri” e predicat nominal sau verbal? Cred că e verbal!
- Şi eu cred că e verbal. Se poate înlocui cu “să nu mai existe”.

Boieri dumneavoastră, dormiţi liniştiţi. Centenarul 1907 a picat în afara crizei, iar tânăra generaţie e tot atât de sensibilă la retorica vetustă a idealurilor paşoptiste, cât la orăcăitul unei broaşte înainte de laboratorul de biologie…

facerea de bine

beausergent — Thu, 15 Dec 2011 06:27:42 +0000

“Atunci am simţit delicateţea lumii, adânca bunătate a tot ceea ce mă înconjoară, subtila legătură dintre mine şi tot ceea ce există, şi am înţeles că bucuria pe care eu o căutam în tine nu se ascunde numai în tine, ci respiră pretutindeni în jurul meu, în zgomotele care trec în zbor pe stradă, în poalele unei fuste sumese caraghios, în vuietul metalic şi duios al vântului, în norii de toamnă umflaţi de ploaie. Am înţeles că lumea nu înseamnă nicidecum o luptă, un şir de întâmplări lacome, ci licărul unei bucurii, emoţia unei fapte bune, un dar pe care nu-l preţuim.

Şi în clipa aceea, în sfârşit, ai venit, mai bine zis nu tu, ci o pereche de nemţi – el în impermeabil, cu picioarele în ciorapi lungi ca nişte sticle verzi, ea slabă, înaltă, în palton de leopard. S-au apropiat de tarabă, bărbatul a început să aleagă, şi bătrânica aceea pământie, înroşindu-se, dându-şi toată silinţa, se uita ba în ochii lui, ba la ilustrate, agitându-se, mişcând cu încordare din sprâncene, cum face câte-un vizitiu bătrân care-şi mână din tot trupul mârţoaga. Dar neamţul n-a reuşit să aleagă, fiindcă soţia lui a ridicat din umăr, l-a tras de mânecă, şi [...].

Şi au plecat amândoi mai departe fără să cumpere nimic, iar bătrânica doar a zâmbit, a pus ilustratele la loc şi s-a cufundat din nou în cartea ei roşie. N-aveam de ce să mai aştept. Am plecat de-acolo pe străzile cuprinse de înserare, privind în faţă trecătorii, prinzând zâmbete, nimicuri uimitoare – uite cum saltă cosita unei fetite care aruncă o minge mică într-un zid, uite ce tristeţe dumnezeiască se reflectă în ovalul liliachiu al ochiului unui cal; am prins şi am adunat toate astea, şi picăturile mari şi piezişe ale ploii se înteţeau, şi mi-au venit în minte intimitatea rece a atelierului meu, muşchii, frunţile şi şuviţele de păr modelate de mine, şi am simţit în degete uşoara furnicătură a unei idei care începea să ia fiinţă.”

text integral (tot şase pagini) aici: Facere de bine (povestioară de Nabokov, 1924, trad.Adriana Luciu)

prezentul perfect al paseistului (III)

beausergent — Wed, 14 Dec 2011 08:13:43 +0000

Tramvaiul cu cai a dispărut, o să dispară şi tramvaiul (electric – n.m.), şi vreun scriitor berlinez mai excentric, în anii ’20 ai secolului XXI, dorind să descrie vremea noastră, va căuta la muzeul de istorie a tehnicii un vagon de tramvai vechi de o sută de ani, galben, grosolan, cu scaunele încovoiate bătrâneşte, şi la muzeul de istorie a vestimentaţiei va da de o uniformă de taxator neagră, cu nasturi strălucitori – şi venind acasă, va alcătui o descriere a fostelor străzi berlineze. Atunci totul va fi preţios şi plin de semnificaţie, fiecare lucru mărunt: şi punga taxatorului, şi reclama de deasupra ferestrei, şi hurducăiala neobişnuită a tramvaiului, pe care strănepoţii noştri, poate, şi-o vor imagina – totul va fî înnobilat şi justificat prin vechime.

Cred că în asta şi constă sensul creaţiei scriitoriceşti: să înfăţişeze lucrurile simple aşa cum se vor reflecta ele în oglinzile tandre ale timpurilor viitoare, să afle în ele delicateţea aceea înmiresmată pe care o vor simţi abia urmaşii noştri în zilele acelea îndepărtate când orice nimic din viaţa noastră de zi cu zi va deveni prin el însuşi minunat şi sărbătoresc, în zilele acelea când omul care se va fi îmbrăcat cu cel mai simplu sacouaş de astăzi va fi gata costumat pentru un bal mascat cu pretenţii.

(Nabokov, Ghid prin Berlin, 1925, trad. Adriana Luciu)

Ar fi păcat să nu citiţi toată povestirea (doar şase pagini, care se pot citi şi cu întreruperi, pentru că e-mpărţită în cinci capitole !) Ghid prin Berlin impregnată toată de “delicateţea aceea înmiresmată” a prezenţei trecutului care va fi.