Lenuţa
Nu mi-aş fi amintit în grabă de Lenuţa, dacă nu era leapşa de copilărie, de pe bloguri.
4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?
Mi-am dat seama imediat că nu am avut animale de companie, acasă, la oraş. N-am avut nici măcar bicicletă. Atunci mi-am mutat gândul la vacanţele de la ţară! Pisici nu aveam pe-acolo. Numai mâţe. Câinii erau la slujbă, cu animalele, la merez (păşune, cum ar veni). Găinile erau nişte nesimţite: îţi luau miezul de nucă din mână, dacă nu erai atent… Şi atunci mi-am adus aminte de Lenuţa! Figura ei blândă şi luminoasă, care mi-a umplut vacanţele de duioşie… Lenuţa era…, scuzaţi expresia, o oaie. Aşa a început totul: într-o seară, îmi însoţesc bunica în iştălău (staul, pentru ceilalţi) să mă joc cu mieii. Atunci se apropie o mieluşică, atrasă de bumbii (nasturii, dar cred că asta o ştiaţi) strălucitori de la pardesiul meu şi îşi satisface foamea de frumos, la modul cel mai propriu, cu unul dintre ei. Atunci am ştiut că acesta e începutul unei noi prietenii. În vacanţele următoare i-am urmărit grijuliu evoluţia, văzând-o uşor (cred) schimbată de la un an la altul, deşi mereu aceeaşi, bazându-mă exclusiv pe discernământul bunicilor în a o identifica dintre zecile de oi printre care-şi făcea veacul…
30 comentarii »
Lasă un răspuns
-
Arhive
- ianuarie 2012 (5)
- decembrie 2011 (10)
- noiembrie 2011 (7)
- octombrie 2011 (4)
- septembrie 2011 (4)
- august 2011 (4)
- iulie 2011 (4)
- iunie 2011 (7)
- mai 2011 (2)
- aprilie 2011 (3)
- martie 2011 (7)
- februarie 2011 (3)
-
Categorii
- - Bine că mi-s io deştept! -
- Actualitate
- Caramida zilnică
- ce se dă şi ce se cerne
- Cine e Madison?
- Confesiunile unui om bun
- De ce citim Proust ?
- Despre mine
- ex movies meis
- Filmul german
- Georges Brassens
- Ghici ghicitoarea mea
- Hero şi Leandru
- Inteligenţa eşuată
- Introducere la un mod de a fi
- K să mai râdem
- Klaus Kinski
- La cireşe
- La multi ani
- Le Petit Beausergent Illustré
- Leapsa colorata
- Literatură
- Muzică
- Nietzsche
- Oameni
- Plume
- Romania actualitati
- scanare
- Secolul 20
- Semne de viata
- Sărbători Fericite!
- Timp si eternitate
- Tristeti lusitane
- Uncategorizable
- Uncategorized
-
RSS
Intrări RSS
Comentarii RSS






parcă seamănă aşa umpic povestea lenuţei cu povestea lui heidi şi a căpriţelor ei
m-aş bucura să fie aşa…
acum nu mai sunt chiar atât de sigur că îmi prezentau exact aceeaşi oaie…, deşi, n-ar fi exclus ca oamenii să-şi fi ştiut fiecare animal din câteva zeci…
ani de zile, primul lucru când ajungeam la ţară, la bunici, era să întreb de Lenuţa.
cred că le ştiau, există acolo un fel de ataşament ciudat. când mătuşii mele de la tiur (lângă blaj) i-a fost furat un miel, a plâns o zi întreagă:) şi nu neapărat pe considerente financiare.
la polul opus, când primul câine pe care mi-l amintesc (filfizone…doamne ce nume primise, sărmanul) a murit, aceeaşi mătuşă l-a ţîpat pe apa târnavei, cu indiferenţa cu care-ţi aranjezi fularul, aruncându-l neglijent peste umăr.
altă lume, totuşi…
am avut o mătuşă care, după ce şi-a vândut vaca unui consătean, era tare necăjită că vaca nici nu o mai băga în seamă când trecea pe lângă ea pe uliţă…
păi mi se pare şi firesc! era supărată. se simţea trădată. confuză. etc. etc. :p
exact. ce-aştepta mătuşa? să-i mai şi mulţumească?!
în ceea ce-o priveşte pe mătuşa ta de la tiur poate îi fusese mai milă de miel pentru că îl ştia viu. poate era îngrijorată pentru el… câinele odată trecut dincolo, ştiu eu?…
haha, da…foarte matter of fact, mătuşa mea, dacă e să-ţi dau dreptate. şi-ţi cam dau!
matter of fact is their middle name… : când, într-o zi, constatând lipsa mea din gospodărie, l-a întrebat mătuşă-mea pe văru-meu că unde sunt, iar el i-a răspuns că m-am dus pe deal ca să mă plimb, reacţia ei a fost promptă: “daaaa! doară nu-i el lud?!”. codrul frate cu românul… ! auzi vorbă!
mi-am amintit o altă întâmplare care m-a nedumerit: aceeaşi tuşă linuţă m-a luat într-o zi cu ea să aducem apă de la izvor. pe drumul de întoarcere ne-am întîlnit cu o vecină şi ne-am oprit la taclale. şi aşa din senin numai ce aud eu un susur…ce zic eu, ditamai şuvoiul năvălind de sub poalele mătuşii. ea n-avea nicio treabă, îşi continua nestingherită povestea. doar ce-şi depărtase umpic picioarele desculţe. iar eu şedeam de-a dreptul îngrozită, fără să pot pricepe cum de aşa ceva e îngăduit, şi-n acelaşi timp cuprinsă de o dulce invidie şi de dorinţa (pe care nu-ndrăzneam să mi-o recunosc făţiş), de a încerca asemenea ispravă, cât mai curând.
şi ce mi-a pus capac: aproape de casă, tuşa linuţă se opreşte brusc, se apleacă şi priveşte îndelung la ceva, oftând. mă aplec şi eu. o floare de piatră, roşie, strălucind în praf. şi mătuşa: doamne ce frumoasă…
super cool mătuşile noastre… aproape de natură şi de cele ale ei.
şi eu îmi amintesc de o conversaţie a mătuşii cu o vecină. de data asta, amănuntul suprarealist era faptul că vorbeau amândouă în acelaşi timp, fiecare cu ale ei, neascultându-se una pe acelaltă, neprivindu-se una pe cealaltă, contrapunct insolit sub privirile mele uimite.
totuşi, în ceea ce priveşte atitudinea faţă de plimbatul pe dealuri, avea o circumstanţă atenuantă: chiar exista un nebun al satului care cu asta se ocupa, să rătăcească pe coclauri. o dată, m-am trezit la câţiva metri de el, când mergeam spre păşune. de frică, am încercat să intru în casa pe lângă care treceam, dar era închis. nu ştiu de ce n-am fugit şi am rămas blocat, cu spatele proptit de canatul uşii, aşteptându-mă la tot ce poate fi mai rău. s-a apropiat de mine. avea în mână un ziar făcut sul. după cum mă aşteptam, a ridicat mâna cu ziarul asupra mea. continuarea a fost, însă, neaşteptată (cel puţin pentru mine, care eram familiarizat cu nebunii doar din bancuri). ţinând în continuare ziarul făcut sul deasupra mea, mi s-a adresat surâzător cu cuvintele: “Citiţi Scânteia Tineretului”. atât şi a plecat. eu am mai rămas, visător, o vreme în canatul acelei uşi, contemplând acelaşi peisaj, cu dealul, cerul, soarele, pomii, tufele, dar fără misteriosul personaj care se îndepărta în căutarea altor aventuri…
(îmi cer scuze că am răspuns atât de târziu, dar după-amiezele şi în week-end-uri, rareori am răgazul să stau pe blog).
înseamnă că timpul e folosit cu cap
nuuuu, inseamnă doar că e folosit….
Foarte faine povestile voastre cu matusi, dar asta cu nebunul propagandist le intrece pe toate!
mulţumim…
şocul cultural de lângă noi.
întradevăr, viaţa la ţară e plină de surprize savuroase.
reperele culturale cele mai familiare, pot să-ţi explodeze în faţă prin percepţii insolite, în cele mai neaşteptate ocazii. de exemplu, ajutam într-o vreme colegii de impozite, când într-o zi, camera e traversată meteoric de o colegă care se întreba revoltată “Ce-a fost Henri Coandă?!?”. A trecut în viteză prea mare ca să îi pot da elementele ajutătoare de care eram capabil. mai târziu, am întrebat-o totuşi:”Ei! Ai aflat până la urmă ce a fost Henri Coandă?”, “Da! Măceşelor!” Doaaaamne! Am rămas blocat. Apoi mi-am dat seama unde mă aflu: în templul impozitelor, contribuabililor şi adreselor lor schimbătoare…
Sper ca va iesi macar o nuvela din templul asta. Chiar daca-i destul de greu dupa Kafka…
vai, cer iertare. m-am cam lăsat dusă de val şi de amintiri. leapşa asta e de vină. gata
o zi minunată să ai
cum adică să-ţi ceri iertare? de la mine, pentru că îmi îmbogăţeşti blogul şi-l faci să fie mai fain? eu îţi mulţumesc.
m-am emoţionat umpic, hehe. dacă-i pe-aşa, cu drag! e foarte plăcută căsuţa asta a ta. weekend frumos şi liniştit
mulţumesc pentru toate..
o mieluşea cu sânge coţofană!
coţofănia mieluşicii a amuzat pe toată lumea, mai puţin pe bunică-mea care se gândea că va trebui să dea seamă în faţa mamei pentru dispariţia preţiosului accesoriu…
si eu îmi iubeam bumbii de la haina cum nu o facuse nimeni pâna la mine. Toti bumbii disparuti de sus trebuiau cautati “jos”. Jos unde? E interpretabil of course. Dar pot sa confirm – toate interpretarile erau valabile LOL.
Eu a trebuit sa-mi fac site sa acopar acest capitol
– totusi ma uit cu o mare curiozitate la experientele altora.
.
Deci mielut – oaie – am retinut
Mi-am asumat conditia mioritică, destul de evitată pe blogosferă, din cauza riscurilor pe care le implică. De data aceasta, a trebuit să îndur ironiile colegelor de la serviciu care mai frecventează acest blog.
mie-mi place oaia, mielutul, beau – e simbol de simbol, besides it sooo funny
.
.
Nu stiu daca m-oi putea stapâni sa nu iau in vizor… in ceva postari
şi încă ce simbol! am vis mai demult, într-o noapte (sper), că eram la fereastra unui etaj superior al unei clădiri în flăcări şi am coborât pe o scară de miei. miel lângă miel. iar eu coboram călcând pe ei. simbol asimilat!
eu când am citit lenuța m-am gândit imediat la o vacă nu știu de ce.și eu am fost îndrăgostită de o mielușea când eram mai tinerică dar se chema ilinca și ma îmi aduc aminte că numele ei făcea rimă cu talanca de la găt.dar ce poveste frumoasă sergențel!
vacile sunt, în general, mai puţine, prin gospodării. mai uşor de individualizat. privită retrospectiv, toată povestea mi se pare paradoxală. oare chiar dăduseră bunicii mei nume fiecărei oi? pentru că aveau muuuuulte
. mă bucur că ai revenit… la mine e perioada cea mai încărcată din an: bilant anual, bilant lunar, inventare, export de solduri initiale… puţin timp de stat pe net. acasă, nici nu mai vorbesc. sper să recuperez
Eu n-am avut oaie, ci cocoș. Pe care-l primiseră ai mei nu știu de unde. Viu! La bloc!
Îl țineau în baie. Hazul ăl mare era că cucurigea (scuze de cacofonie!) ori de cât ori aprindeam lumina.
Inutil să mai zic că nu m-am atins de carnea lui atunci când i-a sosit sorocul să ajungă în cratiță.
Cocoş viu, la bloc, chiar că e o experienţă
. dimneaţa la bec
derutant pentru sărmanul ceasornicar. cred că se întreba pe ce planetă o mai fi ajuns. pe una mică de tot dacă se făcea dimineaţă atât de des
.