Lenuţa

Nu mi-aş fi amintit în grabă de Lenuţa, dacă nu era leapşa de copilărie, de pe bloguri.

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Mi-am dat seama imediat că nu am avut animale de companie, acasă, la oraş. N-am avut nici măcar bicicletă. Atunci mi-am mutat gândul la vacanţele de la ţară! Pisici nu aveam pe-acolo. Numai mâţe. Câinii erau la slujbă, cu animalele, la merez (păşune, cum ar veni). Găinile erau nişte nesimţite: îţi luau miezul de nucă din mână, dacă nu erai atent… Şi atunci mi-am adus aminte de Lenuţa! Figura ei blândă şi luminoasă, care mi-a umplut vacanţele de duioşie… Lenuţa era…, scuzaţi expresia, o oaie. Aşa a început totul: într-o seară, îmi însoţesc bunica în iştălău (staul, pentru ceilalţi) să mă joc cu mieii. Atunci se apropie o mieluşică, atrasă de bumbii (nasturii, dar cred că asta o ştiaţi) strălucitori de la pardesiul meu şi îşi satisface foamea de frumos, la modul cel mai propriu, cu unul dintre ei. Atunci am ştiut că acesta e începutul unei noi prietenii. În vacanţele următoare i-am urmărit grijuliu evoluţia, văzând-o uşor (cred) schimbată de la un an la altul, deşi mereu aceeaşi, bazându-mă exclusiv pe discernământul bunicilor în a o identifica dintre zecile de oi printre care-şi făcea veacul…