O gămălie de lumină

“… cunoaştem, desigur, cu toţii explozia aceea orbitoare provocată de simplul fapt că o păpuşică e ridicată de pe podeaua unei case abandonate cu îngrijire: soldatul care-o face n-aude nimic; pentru el, asta e doar expansiunea mută şi nelimitată a ceea ce în timpul vieţii sale a fost o gămălie de lumină în centrul întunecat al fiinţei.” (Nabokov, La Alep, odată… , 1943, trad. )

…and of course we all know of that blinding blast which is caused by merely picking up a small doll from the floor of a carefully abandoned house: the soldier involved hears nothing; for him it is but an ecstatic soundless and boundless expansion of what had been during his life a pinpoint of light in the dark center of his being.

Atât. O gămălie de lumină.
Uneori resimt ca pe o vină faptul că am lăcomit la mai mult.
Raniţa-n spate, sergent!

Sau, cum ar spune cineva: “Ţine-ţi mintea ta în iad şi nu deznădăjdui.”

De Sărbători

Să vă fie bine şi să fiţi fericiţi!

Ce minunat ar fi…

Duminică după-amiază. În odaia celui mare. Şi-a pus Pink Floyd de pe radioul lui Pittiş şi-şi învaţă la română. Eu stau întins pe sofa, cu Povestirile lui Nabokov în mână, gata să-l ajut când se încurcă în gramaticile celea. Şi, cum îmi făcusem cafeaua cam tare, îmi tot zboară gândul de la carte. Că ce-oi mai citi când oi găta cărţoiul ăsta… poate un american… El citeşte “Fructele mâniei” în perioada asta. Tot despre o criză. Oare prin ce s-o deosebi criza asta de aia. Şi, tot aşa, despre cum se distribuie în mod inegal austeritatea între îndivizi, inegal chiar între angajaţii instuţiei în care lucrez. Bravo! îmi zic, după miriadele de complexe, frustrări şi fixaţii pe care le am, mai Complexul lui Moş Ion Roată îmi lipsea, când îl aud că zice:

- Ce minunat ar fi să nu mai fie boieri în ţara asta!
- Poftim?!!!!! (Nu pot să vă spun cât de straniu se decupa fraza de mai sus pe fundalul sonor al lui “The dark side of the moon”.)
- Ce minunat ar fi să nu mai fie boieri în ţara asta!
- Adică??????
- “să nu mai fie boieri” e predicat nominal sau verbal? Cred că e verbal!
- Şi eu cred că e verbal. Se poate înlocui cu “să nu mai existe”.

Boieri dumneavoastră, dormiţi liniştiţi. Centenarul 1907 a picat în afara crizei, iar tânăra generaţie e tot atât de sensibilă la retorica vetustă a idealurilor paşoptiste, cât la orăcăitul unei broaşte înainte de laboratorul de biologie…

facerea de bine

“Atunci am simţit delicateţea lumii, adânca bunătate a tot ceea ce mă înconjoară, subtila legătură dintre mine şi tot ceea ce există, şi am înţeles că bucuria pe care eu o căutam în tine nu se ascunde numai în tine, ci respiră pretutindeni în jurul meu, în zgomotele care trec în zbor pe stradă, în poalele unei fuste sumese caraghios, în vuietul metalic şi duios al vântului, în norii de toamnă umflaţi de ploaie. Am înţeles că lumea nu înseamnă nicidecum o luptă, un şir de întâmplări lacome, ci licărul unei bucurii, emoţia unei fapte bune, un dar pe care nu-l preţuim.

Şi în clipa aceea, în sfârşit, ai venit, mai bine zis nu tu, ci o pereche de nemţi – el în impermeabil, cu picioarele în ciorapi lungi ca nişte sticle verzi, ea slabă, înaltă, în palton de leopard. S-au apropiat de tarabă, bărbatul a început să aleagă, şi bătrânica aceea pământie, înroşindu-se, dându-şi toată silinţa, se uita ba în ochii lui, ba la ilustrate, agitându-se, mişcând cu încordare din sprâncene, cum face câte-un vizitiu bătrân care-şi mână din tot trupul mârţoaga. Dar neamţul n-a reuşit să aleagă, fiindcă soţia lui a ridicat din umăr, l-a tras de mânecă, şi [...].

Şi au plecat amândoi mai departe fără să cumpere nimic, iar bătrânica doar a zâmbit, a pus ilustratele la loc şi s-a cufundat din nou în cartea ei roşie. N-aveam de ce să mai aştept. Am plecat de-acolo pe străzile cuprinse de înserare, privind în faţă trecătorii, prinzând zâm­bete, nimicuri uimitoare – uite cum saltă cosita unei fetite care aruncă o minge mică într-un zid, uite ce tristeţe dumnezeiască se reflectă în ovalul liliachiu al ochiului unui cal; am prins şi am adunat toate astea, şi picăturile mari şi piezişe ale ploii se înteţeau, şi mi-au venit în minte intimitatea rece a atelierului meu, muşchii, frunţile şi şuviţele de păr modelate de mine, şi am simţit în degete uşoara furnicătură a unei idei care începea să ia fiinţă.”

text integral (tot şase pagini) aici: Facere de bine (povestioară de Nabokov, 1924, trad.Adriana Luciu)

prezentul perfect al paseistului (III)

Tramvaiul cu cai a dispărut, o să dispară şi tramvaiul (electric – n.m.), şi vreun scriitor berlinez mai excentric, în anii ’20 ai secolului XXI, dorind să descrie vremea noastră, va căuta la muzeul de istorie a tehnicii un vagon de tramvai vechi de o sută de ani, galben, grosolan, cu scaunele încovoiate bătrâneşte, şi la muzeul de istorie a vestimentaţiei va da de o uniformă de taxator neagră, cu nasturi strălucitori – şi venind acasă, va alcătui o descriere a fostelor străzi berlineze. Atunci totul va fi preţios şi plin de semnificaţie, fiecare lucru mărunt: şi punga taxatorului, şi reclama de deasupra ferestrei, şi hurducăiala neobişnuită a tramvaiului, pe care strănepoţii noştri, poate, şi-o vor imagina – totul va fî înnobilat şi justificat prin vechime.

Cred că în asta şi constă sensul creaţiei scriitoriceşti: să înfăţişeze lucrurile simple aşa cum se vor reflecta ele în oglinzile tandre ale timpurilor viitoare, să afle în ele delicateţea aceea înmiresmată pe care o vor simţi abia urmaşii noştri în zilele acelea îndepărtate când orice nimic din viaţa noastră de zi cu zi va deveni prin el însuşi minunat şi sărbătoresc, în zilele acelea când omul care se va fi îmbrăcat cu cel mai simplu sacouaş de astăzi va fi gata costumat pentru un bal mascat cu pretenţii.

(Nabokov, Ghid prin Berlin, 1925, trad. Adriana Luciu)

Ar fi păcat să nu citiţi toată povestirea (doar şase pagini, care se pot citi şi cu întreruperi, pentru că e-mpărţită în cinci capitole !) Ghid prin Berlin impregnată toată de “delicateţea aceea înmiresmată” a prezenţei trecutului care va fi.

prezentul perfect al paseistului (II)

Katia şi cu mine voiam şi noi să ne amintim, dar cum n-aveam ce, simulam depărtarea şi ne împingeam într-acolo prezentul fericit. Prefăceam tot ce vedeam în monumente închinate trecutului nostru încă inexistent, privind poteca, luna şi sălciile, vechiul ponton mocirlos de pe iaz şi luna aceea de deasupra acoperişului văcarului cu ochii cu care ne-am uita acum, perfect conştienţi că pierderile sunt irecuperabile. Presupun chiar că un vag instinct ne făcuse să ne pregătim dinainte pentru câte ceva, obişnuindu-ne să memorăm şi exersându-ne dorul după trecut, pentru ca pe urmă, când aveam să deţinem într-adevăr acest trecut, să ştim cum să ne purtăm cu el şi să nu pierim sub povara lui.

(Nabokov, Acul amiralităţii, 1933, trad. Adriana Luciu)

prezentul perfect al paseistului

Mă gândeam eu că-l văd pentru ultima oară? Fireşte că mă gândeam. Chiar aşa m-am şi gândit: iată, te văd pentru ultima oară, căci aşa mă gândesc eu tot timpul, despre toate şi despre toţi. Viaţa mea este o continuă despărţire de obiecte şi de oameni, care de multe ori nu dau nici o atenţie salutului meu subit, smintit, amar.

(Nabokov, În memoria lui L.I.Şigaev, 1930, trad. Adriana Luciu)

sauf le respect que je me dois

Mă întreabă o colegă “ce e acela un blog?”, adăugând că “n-a intrat niciodată pe blogul cuiva”. Îi răspund că blogul e un loc în care lumea te respectă. Cu extrem de rare – dar memorabile – excepţii, pe acest blog, nu prea s-au înregistrat manifestări explicite de lipsă de respect faţă de autorul său.

Trecând peste episodicul kenosis amintit în postarea anterioară, acela de la astru generos şi binefăcător, strălucind pe firmament,  la agent ischemic în borcan, nerecomandat consumului excesiv,  un fapt remarcabil este că, totuşi, nu chiar toţi colegii din instituţie mă respectă în măsura în care ar trebui, sau, mă rog, în care consider eu că s-ar cuveni. Orice coborâre pe scala relaţiilor de serviciu sub gradaţia “cordialitate colegială”, pe care o înregistrez cu firească şi contrariată uimire, mă conduce imediat la grave interogaţii de natură ontologică şi neîndreptăţite îndoieli asupra respectabilităţii propriei mele persoane.

(Uff, am reuşit să termin încă o postare. Nici de această dată nu mi-a fost uşor: a trebuit să plec de la un fapt mărunt al existenţei de zi cu zi, să mă edific pe net de faptul că termenul kenosis are şi o accepţiune neteologică, să mă încumet la o nouă mostră de umor riscat lăsând impresia persoanelor care nu mă cunosc că aş fi un îngâmfat închipuit. N-am fost închipuit în viaţa mea şi, da, în poza alăturată sunt eu. Cum aş putea să fiu închipuit?! Ţinând cont de cele expuse mai sus, sunt convins că nimeni nu se va supăra dacă mărturisesc că am vrut numai să vă spun că, yeeee, am mai găsit o intepretare modernă şi simpatică a unei piese de georges brassens – muzica începe de-abia pe la secunda 40 din clip, până  atunci vorbeşte unu’… Piesa o găsiţi aici:  “Parlez-moi de la pluie et non pas du beau temps… “ )

O, sole mio!

Acest articol e despre faptul că-mi place locul meu de muncă. Guvernanţii se supără pe noi că nu plecăm. Stăpânesc “materia” şi sunt respectat de colegi. De ce să vreau să plec?

Sunt respectat, însă, şi de persoane din alte instituţii, unele cu care instituţia mea are “atingeri”. Mă’ntâlnesc, bunăoară, într-o zi, pe stradă, cu o astfel de persoană, care-şi aminteşte că o colegă de-a ei îi spusese că are nevoie de mine să o ajut într-o încâlceală de baze de date. Mă las cu plăcere deturnat dintr-ale mele şi escortat până la sediul instituţiei respective. Intrând în biroul colegei în cauză, doamna care m-a însoţit până acolo i se adresează în felul următor: “Ţi-am adus un soare”…. Colega ei o priveşte încurcată: “… dar… am unsoare!” Pe la noi se vorbeşte despre oameni buni ca pâinea caldă… Dar merge şi cu puţină unsoare. E-adevărat, nu-i french toast, dar te scoate din iarnă…

Acestea fiind zise, pentru Brassens-ul zilei am ales asta.

Si le Bon Dieu l’avait voulu

Brassens, new entry.