Timpul si eternitatea (V)

Viaţa mea se opri în loc

Eram în mijlocul oceanului. Pluteam. Vîntul încetă pe neaşteptate. Oceanul îşi dădu atunci la iveală măreţia, nesfîrşita lui singurătate.
Vîntul încetă dintr-o dată, iar viaţa mea făcu “toc”. Se oprise pentru totdeauna.
Era într-o după-amiază de delir, o după-amiază deosebită, după-amiaza lui “iubita îşi ia tălpăşiţa”.
A fost o clipă, o clipă veşnică, cum vocea omului şi robusteţea lui înăbuşesc fără osteneală gemetele microbilor flămînzi, a fost doar o clipă, iar toate celelalte clipe s-au dus după ea, s-au strîns buluc, una în urma celeilalte, pe măsură ce se iveau, la nesfîrşit, la nesfîrşit, iar eu am fost deodată prins, tot mai adînc îngropat, la nesfîrşit, la nesfîrşit.

Henri Michaux – traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc

Cu raze moi sfiosul clar de lună…

Cu raze moi sfiosul clar de lună
Străbate cerul nopţii infinit,
Norii se sparg goniţi ca de furtună -
Cohortă ce-n măcel s-a risipt.
Cedronul scoate mugete barbare,
Măslinii-apun pe mute stânci în zare.

Doamne, discipolii tăi dorm – o ceată
Pe solul umed. Însă pacea lor
În suflete de spaimă-i tulburată:
Ei văd cum vii spre ei plutind uşor,
Te văd venind în vis şi-aud suspinul
Ce-n rugăciunea ta exprimă chinul.

Dar tu zaci singur. Lumea, vai! nu poate
Să-ţi simtă spaimele din pieptu-amar.
Tu zaci sub o imensă greutate
Şi răni deschise sângerează iar.
E ultima, suprema ta-ncleştare,
Pământ şi iad se-ntrec să te doboare.

O culme-a deznădejdii ţi se-arată,
O cruce şi insulte-acolo sus,
E culmea ta şi crucea destinată
De mai demult; nu – tu ţi le-ai propus.
N-ajunge tot ce porţi, când taci, pe buze -
Infernul însuşi vine să te-acuze.

Tu vrei să porţi păcatul, iată-l, vine,
Ţâşnind spre cer din bezna cea mai grea.
Sămânţa îndoielilor se-aţine
Şi-oroarea care n-are glas te vrea;
Se-apropie cu gesturi ce-ameninţă,
Vor să te vadă mort de suferinţă.

Tu lupţi puternic, lacrimi mari de sânge
Anunţă-n suflet marele tău chin.
„Această cupă n-am s-o pot respinge;
Va trebui s-o beau. Tată divin,
Să fie voia ta!” Un fel de-aripă
De heruvim te ispiteşte-o clipă.

Loc al trecutului, mai sfânt ca toate,
Getsimani-Golgota! A plecat
O veste bună prin eternitate:
Omul şi Dumnezeu s-au împăcat.
O împăcare-a inimii, ce-mparte-a
Durerii floare şi învinge moartea.

Loc al prezenţei celei mai curate!
Sufletul ţi se-nchină, obosit,
Unde sub vraja vieţii-adevărate
Un serafim din cer a poposit, -
Bolnavii vin, şi cerul se deschide,
Şi curge apa noii vieţi limpide.

O, Loc al judecăţii viitoare
A lumii, pentru buni şi pentru răi!
Orice mândrie vană piere, clare
Inundă haruri peste munţi şi văi.
Nainte şi-napoi prin vârste-nvie
Jaloane-n valuri vii de veşnicie.

GETSIMANI SI GOLGOTA, poezie de tinereţe a lui Nietzsche, tradusă tot de ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ.

În urma succesului inregistrat de această postare am hotărât să continuăm jocul. Deci, oare cine a scris această poezie?

Le bourreau

Călăul

După slăbiciunea braţului meu, n-aş fi putut niciodată să fiu călău. Nici un gît n-aş fi reuşit să tai cum trebuie, în nici un fel. În mîinile mele, arma s-ar fi împiedicat nu doar în nobilul obstacol al osului, ci şi în muşchii din regiunea gîtului, la acei bărbaţi obişnuiţi cu efortul, cu rezistenţa.

Şi totuşi, într-o bună zi, se prezentă la moarte un condamnat cu un gît într-atît de alb, într-atît de subţire, încît fu revăzută candidatura mea la postul de călău; condamnatul fu adus în faţa uşii mele şi oferit spre tăiere.

Cum avea un gît lung şi delicat, ar fi putut fi retezat ca o felie.
Mi-am dat seama imediat, era într-adevăr tentant. Cu toate acestea, am refuzat în mod politicos, mulţumind, în acelaşi timp, din toată inima.

Aproape imediat apoi, am regretat; dar era prea tîrziu, călăul de serviciu îi tăia deja capul. I l-a tăiat cît se poate de banal, ca pe orice alt cap, după obişnuiţa pe care o avea tăind capete, fără vreun interes oarecare, fără măcar să vadă diferenţa.

Atunci mi-a părut rău, mi-a fost ciudă şi mi-am reproşat că am refuzat în grabă, nervos şi aproape fără să-mi dau seama.

_____________

Henri Michaux, « Le bourreau », extras din Entre centre et absence, în volumul Plume, Paris, Éditions Gallimard, NRF, 1963, p. 31-32.

Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc.

O mică schimbare

Am schimbat subtitlul blogului. Cel vechi, definea o etapă în evoluţia relaţiilor mele cu societatea blogosferică atât de specială pe care o frecventez. De fapt, nici noul subtitlu nu face excepţie. Schimbarea a fost determinată de lectura acestui text, şi confirmată (în sens ritualic ) de textul imediat următor, care începe cu acest citat:

“Întinse braţul drept, cu palma în jos şi deschisă. Nu însemna că lua în stăpânire lumea exterioară, ci că observa dacă plouă. Şi când primi pe partea dorsală a mâinii răcoarea burniţei lente, încruntă din sprâncene. Dar nu pentru că l-ar fi deranjat ploaia aceea măruntă, ci pentru că era nevoit să deschidă umbrela. Era atât de elegantă, atât de zveltă, pliată şi în husa ei! O umbrelă închisă e la fel de elegantă pe cât e de urâtă una deschisă!. E o nenorocire că trebuie să te serveşti de lucruri, că trebuie să le foloseşti, uzul le deteriorează şi ajunge să distrugă orice frumuseţe. Funcţia cea mai nobilă a obiectelor este să fie contemplate”.

Între prieteni

Între prieteni

Tăcerea noastră-a tuturor e bună,
Dar şi mai bun e râsul împreună.
Să stăm sub pânza de mătasă-a bolţii
Pe iarbă, sub a fagilor cunună,
Să ne-arătăm prieteneşte colţii.
Dacă fac bine, să păstrăm tăcere,
Dacă fac rău să râdem cu plăcere
Şi, orice-ar fi, mereu să ne îmbie
Numai prilej de haz şi bucurie,
Şi râs şi faptă fără-ntârziere
Până ce-n groapă vom afla tăcere.
Lăsaţi, prieteni, ce va fi – să fie.
Amin! Să zicem, şi La revedere!

Poezie a lui Nietzsche, tradusă de Ştefan Augustin Doinaş.

Duşi cu pluta…

Confesiunile unui om bun (I)

Să pornim de la două posturi: unul al Tlon Society, în care cititm la punctul 15: “nu pretuim decat putin pe cei buni, animale de turma. stim ca si la cei mai rai mai scelerati mai duri dintre oameni se gaseste adesea ascunsa o picatura nepretuita din aurul bunatatii, care depaseste orice banala cumsecadenie a sufletelor bune ca laptele” şi unul – regret că nu mai stiu unde l-am citit – despre o femeie care şi-a părăsit soţul pentru că era prea bun.

În ambele cazuri, pare a deranja modul de manifestare al omului bun, lăptos, în percepţia lui Nietzsche, greţos sau cel puţin plictisitor, putem presupune, în cazul soţiei părăsitoare de om bun (vorba textului, “după ce-or dat ce-or avut/ i-or lăsat, i-or părăsât”). În ambele cazuri pare a repugna predictibilitatea omului tarat de incapacitatea de a nu fi bun, incapacitatea de a refuza, de a favoriza, imposibilitatea sictirului mântuitor.

Vitalismul nietzschean m-a cucerit şi vitalizat şi pe mine, într-o vreme. Am citit Aşa grăit-a Zarathustra, dar m-am lăsat furat de frumuseţe hiperboreană a  scriiturii şi să nu mă-ntrebaţi cu ce-am rămas după lectură (cu siguranţă se impune o  a doua). Am mai citit, apoi, fragmente din “Dincolo de bine şi de rău”… Vreau doar să spun că îl ştiu pe Nietzsche după ureche, dar, mi-aş da, totuşi, tupeistic, cu părerea. Mi se pare că a exacerba elanul vital, înseamnă a ignora, într-o viziune structurată vectorial, originea şi sensul (direcţia fiind de mult timp sabotată, cel puţin de către Lewis Caroll* şi de către Einstein, care, cu al lui univers sfeeric a transformat direcţia în, hm, cerculeţ) în detrimentul Modulului! Pare a nu conta de ce şi pentru ce, atâta timp cât módul este intens. Nu-mi place să despart legile artei de legile morale. Aici, în acest interval îngust, cel dintre legile moralei şi cele ale artei, sper să-mi plasez eu Confesiunile unui om bun, atunci când le voi începe.

Navigatorul salbatic

ca răspuns la această postare, am scanat: Navigatorul salbatic , o povestire a lui Jean-Marie-Mathias-Philippe-Auguste, conte de Villiers de l’Isle-Adam, etc.. Sper să vă placă…

saturn

Saturne
Saturn

Il est morne, il est taciturne,
E sobru, trist, e taciturn,
Il préside aux choses du temps,
E peste timpuri domnitor,
Il porte un joli nom, Saturne,
Poartă-un nume drăguţ, Saturn,
Mais c’est un dieu fort inquiétant.
Da’i un zeu neliniştitor.

En allant son chemin, morose,
Pe calea lui, ursuz, mergând,
Pour se désennuyer un peu,
Văzând că prea se plictiseşte,
Il joue à bousculer les roses,
Scutură-n joacă trandafirii :
Le temps tue le temps comme il peut.
Timpul cu timpul se hrăneşte.

Cette saison, c’est toi, ma belle,
În astă vreme, tu, frumoaso,
Qui as fait les frais de son jeu,
Vei suferi din jocul său,
Toi qui a payé la gabelle,
Tu care-ai plătit tributul :
Un grain de sel dans tes cheveux.
Un fir de sare-n părul tău.

C’est pas vilain, les fleurs d’automne,
Urâte nu-s florile toamnei,
Et tous les poètes l’ont dit.
De-asculţi vorba poeţilor.
Je te regarde et je te donne
Eu te privesc şi-ţi dăruiesc
Mon billet qu’ils n’ont pas menti.
Lozul meu adeveritor.

Viens encore, viens ma favorite,
Mai vin-odat’, a mea favorită,
Descendons ensemble au jardin,
În gradină să coborâm,
Viens effeuiller la marguerite
Smulgând petala margaretei
De l’été de la Saint-Martin.
A verii Sfântului Martin.

Je sais par coeur toutes tes grâces
Le ştiu din cap a tale graţii
Et, pour me les faire oublier,
Şi, pentru-a mă face-a le uita,
Il faudra que Saturne en fasse
Ar trebui ca Saturn să-ntoarcă
Des tours d’horlog’ de sablier !
Clepsidra cu nisip în ea.

Comentarii

•  Renversement d’un cliché : La chanson Saturne joue sur le cliché poétique classique, hérité des poètes de la pléiade dans lesquels le poète loue la beauté d’une jeune fille avant de lui dire que le “temps matte toute chose” et qu’il faut donc penser à aimer le poète avant d’être trop vieille. Il n’y a qu’à citer Ronsard et Du Bellay : “mignonne allons voir si la rose” et “quand vous serez bien vieille …”. Bref, Brassens s’amuse après cette tradition poétique à la parodier, puisqu’ici, la petite pisseuse est dédaignée au profit de la femme mûre.

• Encore un renversement : Ici le jeu de Brassens avec la tradition poétique de la pléiade est encore plus prononcé. En effet, les poètes vantent les roses : belles mais éphémères, symbole de la jeunesse. Les feuilles d’automne, c’est plutôt le cliché romantique de l’homme seul dans la nature, symbole du temps qui passe. Brassens s’amuse à réunir ces deux clichés pour vanter la femme mûre.

• je te donne mon billet : On disait plutôt “Je te fiche mon billet que…”, dans le sens de “Je suis prêt à parier que…”. Peut-être s’agit-il du billet de banque que le parieur sûr de lui brandit sous le nez de l’incrédule.

• descendons au jardin : écho direct de “Mignonne allons voir si la rose…”

• L’été de la Saint Martin : La Saint Martin, c’est le 11 Novembre. A cette période de l’année il y a souvent un redoux météorologique, d’où “l’été de la Saint Martin”. Ici Brassens s’adresse à une femme mûre (à l’automne de sa vie) et lui signifie qu’elle peut profiter d’une nouvelle jeunesse (l’été).

IL S’ETAIT FAIT TOUT PETIT…

Monsieur Brassens n’avait jamais ôté son chapeau devant personne, jusqu’à ce qu’il rencontre Joha Heiman en 1947. D’abord “Blonde Chenille”, puis “Püpchen”(1), ils vivront leur “non-mariage” jusqu’à ce que la Camarde les sépare, en 1981.
Muse effacée d’un home fort, elle était son repos de guerrier des mots, le refuge de ses angoisses secrètes. Elle est partie voir là-haut s’il y est aussi discrètement qu’elle avait vécu à ses côtés, le 19 décembre 1999, 18 années après lui.
On trouvera une interview d’elle dans le livre de Josée Stroobants et Eric Zimmermann “Brassens chez Jeanne” (Editions Didier Carpentier, auquel nous avons emprunté la photo).
Brassens n’aimait pas que l’on cherche des références autobiographiques à ses chansons. Bon. Mais si “par hasard”, on doit à cette Dame un peu de “J’ai rendez-vous avec vous”, “Je me suis fait tout petit”, “Saturne”, ou, bien entendu, “La non-demande en mariage”, nous lui devons tous beaucoup. Et moi, mon colon, entre toutes les belles que voici, celle que je préfère, c’est Saturne, le plus beau des poèmes d’amour d’un homme à la femme qui l’accompagne dans l’automne de l’âge.

4 mile

Mila. A fost, poate, sentimentul pe care l-am trăit cel mai intens. (Da, nu m-am putut abţine să nu mai cochetez cu “jurnalul”.) Şi la modul egoist. Mila faţă de cei apropiaţi, pe care i-am iubit şi dezamăgit.  Mai intâi faţă de părinţi. Când, în facultate fiind, am realizat că nu voi avea acel “viitor glorios” pe care şi l-ar fi imaginat. Apoi faţă de copii, cărora nu ştiu ce le poate viitorul! Am rămas, din şcoală, cu capacitatea de a abstractiza, a jongla cu abstracţiunile şi a le aduce înapoi, cu picioarele pe pământ. A trebuit să lupt cu un caracter melancolic: pesimism, nesiguranţă, vulnerabilitate, etc. ( vezi aici). Să analizăm. Astăzi despre: “Avoids talking before a group; when obliged to he finds it difficult.” Asta cred că o are toată lumea. Din referinţe sigure (serialul Seinfeld) am aflat că într-un clasament al temerilor, pe baze statistice, pe locul întâi e teama de a vorbi în public şi pe locul doi vine teama de moarte. Deci te simţi mai relaxat în faţa unui pluton de execuţie decât în faţa unui auditoriu!

Dezechilibrată postare! Aş renunţa la a doua parte, dar e prea târziu!